marți, 1 martie 2011

Retezat 25-27 feb 2011

Ochii incep sa ma usture de la monitor iar muschii spatelui ii simt amortiti de la atata stat pe scaun. Imi aduc aminte ca n-am mai facut o pauza de ceva timp si imi arunc ochii pe geamurile uriase ale biroului. Afara, traficul abia se taraie pe o strada cenusie si fara trotuare obligand oamenii sa se lupte cu masinile si baltile noroioase. Dar aceasta imagine nu-mi persista prea mult si incep sa revad cu ochii mintii o lume total diferita, in care m-am simtit cu adevarat liber, cu un cer albastru de cristal ziua si milioane de stele noaptea iar linistea naturii mi-a intrat prin fiecare por. Acea lume se numeste muntii Retezat iar calatoria a fost posibila pentrua doua oara prin scoala de munte Pathos.

Calatoria a inceput joi noaptea la ora 22. Dar era cat pe ce sa nu inceapa deloc. Dupa o saptamana agitata, aveam o stare destul de proasta, febrila. La ora 21.30 eram destul de rau, abia putand sa ma misc prin casa asa ca hotarasem sa nu mai vin desi eram echipat. Am reusit sa o conving pe Elena sa se duca fara mine, eu urmand sa o conduc pana la taxi. Mi-am luat cheile, mobilul dar rucsacul, gata facut nu ma lasa sa plec. Si il tot fixam eu acolo cu privirea, corpul imi spunea sa ma bag in pat dar inima tanjea dupa o iesire la munte. M-am hotarat, mi-am luat rucsacul in spate, mi-am adunat toate puterile si am plecat amandoi spre locul de intalnire.

Ca un fel de semn care sa marcheze evolutia noastra in scoala de munte am renuntat la inghesuitul, supra aglomeratul si foarte incetul personal de la CFR. Acum ne asteptau 2 autocare cu scaune reglabile, loc pentru picioare, cala pentru bagaje, muzica la radio ba chiar si aer cat de cat reglabil. Deja era un lux pentru noi, in comparatie cu perioada ante-bal :)

Drumul a fost destul de linistit, ba chiar mai linistit decat ma asteptam, o buna parte dintre noi dormind(sau macar incercand). Pe drum chestii deja obisnuite pentru Pathos: am mancat mici pe la vre-o 1-2 noaptea, am vizitat Sibiul pe la 3-4 dimineata(doar nu aveam sa-l vedem ziua ca tot omul :)) )

Vineri pe la ora 9 am ajuns in Hunedoara pentru a vizita Castelul Huniazilor. O adevarata armata de muntzomani a invadat curtea principala, nu pentru a jefui cine stie ce camera a comorilor, ci pentru a folosi toaleta. Lucru care a cam enervat-o pe administratora; tipic romanesc clientul este tot timpul mai prejos. Pornim intr-un final cu un ghid, ni se prezinta cele mai importante incaperi, din pacate extrem de putine obiecte originale astfel ca vizitam mai mult camere din piatra, goale si mai friguroase decat gerul de afara. Dar ma bucur macar de arhitectura castelului, care intr-adevar este deosebita.
Orasul Hunedoara este destul de saracacios, cel putin in acea parte(paradoxal tinand cont ca acel obiectiv turistic ar trebui sa atraga in jurul sau o multime de comercianti dar banuiesc ca turistii nu sunt atat de multi). Mergem ceva pana ajungem la un magazin mixt unde epuizam stocurile in 20 de minute.

Ne continuam drumul spre Retezat si ajungem intr-o localitate de la nord, Nucsoara, de munte, destul de frumoasa. Planul era sa ajungem la cabana Carnic dar drumul este acoperit de un strat de cativa cm de zapada si desi pe alocuri este aruncat cu nisip se vede ca soferul nu prea este multumit de traseu. Intr-un viraj, ceeea ce nu-si dorea nimeni se intampla si unul din autocare derapeaza intr-un sant. Nerabdatori, elevii din el il inconjoara si imping din toate puterile dar fara ceva tractiune totul e in zadar. Primim ajutor de la niste padurari: cateva lanturi si lopeti sa aruncam nisip si dupa cateva incercari reusim sa-l urnim. Prin aceleasi chinuri trebuie sa treaca si cel de-al doilea autocar si devine evident ca nu se mai poate urca cu ele si acum prioritar este sa ajungem la un loc unde putem sa le intoarcem. Gasim un fel de poienita, soferii afunda masinile in zapada din jur dar e mai usor sa le impingem la vale, de fapt suntem atat de fortosi incat aproape ca le rasturnam :)). Odata parcate frumos pe marginea drumului ne incolonam in doua monoame, unul de fete si altul de baieti. De-o parte si de alta a drumului brazii aveau crengile incarcate de zapada iar un mic paraias apare din cand in cand de sub zapada in stanga noastra. Era ca si cum intrasem pe un pamant neexeplorat, neatins, nemiscat chiar. O lume predominata de albul cel mai pur ne intampina iar padurile de brazi ne promiteau ca mai sus ne asteapta ceva si mai frumos
Dupa vre-o juma de ora baietii il urmeaza pe Carici pe o scurtatura( de fapt pe unde e traseul normal, banda albastra) in timp ce fetele merg pe drumul forestier. Dupa un urcus pieptis pe zapada neumblata reusim sa castigam un avans "imens", de 3-4 minute in fata fetelor, care nu s-au grabit pe un drum gata batatorit. Profitam de acest avantaj pentru a le pregati o surpriza de bun venit la munte:un mic bulgaras de zapada. Ne continam drumul, noi baietii deschizand calea si dupa ce luam un avans ceva mai mare incercam sa ne revansam fata de colegele noastre. Tot la ideea lui Carici, pe o margine a drumului desenam o inima uriasa. Din pacate fetele sunt ceva mai pragmatice si merg pe o scurtatura, trecand pe langa noi. Dupa vre-o juma de ora de asteptat, cu buza umflata si picioarele inghetate plecam si noi spre complexul Pietrele, singura consolare fiind ca le gasim pe fete in regula iar cabanele sunt deja incalzite.

Complexul este format din aproximativ 10 cabane (am numarat eu), terminandu-se la sud cu o cladire mai mare unde e si cantina. Nu exista apa curenta, iar "toaleta " este tot in partea sudica, fiind necesare cateva minute bune pentru a ajunge la ea, in functie de unde esti cazat in complex. La masa de seara a fost imposibil sa nu aducem cu noi un strop de (ne)civilizatie facand o harababura de nedescris la cantina, probabil obisnuiti fiind cu servirea de la restaurantele din oras. Aici nu merge chiar asa si trebuie sa asteptam fiecare cam 30-40 de minute in timp absolut, minute mai lungi sau mai scurte in functie de cat de foame iti este. Dar asteptarea este rasplatita printr-o ciorba(exista un singur fel de ciorba in fiecare zi) care intr-adevar este buna, ceai facut din plante si portii destul de mari de mamaliga cu branza, gratare si chiar si salata de muraturi. Deci se poate lua un adevarat ospat tinand cont ca suntem intr-o rezervatie naturala.

Cu burtile pline ne imprastiem fiecare pe la cabana sa. Nimeresc intr-una din cele doua camere ale unei cabane aflate tocmai diametral opus fata de cantina, cu 3 paturi in care ne culcam 6. Sobele cazan de acum 2 ani la care te incalzeai la fum au fost schimbate cu unele ceva mai performante. Smecheria era sa ne trezim din ora in ora sa punem cate un lemn pe foc pentru a mentine temperatura constanta. Se sacrifica un prieten si se trezeste de vre-o 2 ori in timpul noptii, insa restul suntem ceva mai comozi si nu ne mai obosim sa intretinem focul. Pe la vreo 3 dimineata mai erau cativa carbuni iar fetele din camera incearca in zadar sa aprinda un foc(asteptam cu nerabdare cantonamentul in care ni se va preda aprinderea focului, desi in cazul de fata, fara chibrituri, surcele si cu lemne umede cred era inutil vre-un curs). Dupa vre-o ora de scos fum in camera ne dam batuti si suntem nevoiti sa mai deschidem si usa pentru a ne aerisi, pierzand astfel si caldura care era pana atunci. Totusi temperatura mi se pare acceptabila (a se vedea noaptea petrecuta la Malaiesti)

La 7.30 sambata este intalnirea dar pana ne adunam cu totii se face vre-o 8. Pornim spre lacul Bucura iar vremea este superba. Desi nu este soare, este senin, nici prea frig dar nici prea cald iar vantul nu adie deloc. Se incepe cu un urcus putin mai dificil dar treptele formate din radacini, eventual facute de cei din fata mai faciliteaza traseul. Conform regulei de a nu lasa pe nimeni in urma, in fata monomului trece o colega care ne impune un ritm putin cam incet dar macar e constant.

Inaintand asa cu pasi marunti mi-a venit in minte povestea unui inotator la temperaturi extreme: Lewis Pugh. Si s-a gandit el sa inoate si intr-un lac din Himalaya, pentru a avertiza lumea in privinta topirii ghetarilor de acolo. Pana atunci folosise un stil agresiv de inot, cum spunea chiar el, "sa cucereasca apa" . Pe Himalaya s-a sufocat dupa vre-o 50 de metri. Atunci i-a explicat cineva obisnuit cu muntele, ca aici nu trebuie sa se arunce asa, din toate puterile pentru ca nu are cum sa cucereasca muntele. Din contra, trebuie sa se gandeasca ca muntele e un loc special, aproape sacru, iar el e un oaspete si tot asa cum intr-o biserica nu intra alergand si tropaind cu bocancii, si pe munte trebuie inaintat cu pasi cat mai umili si marunti, pentru a-si pastra energia cat mai mult timp. Si in final a reusit sa inoate 1 km, in apa de 2 grade Celsius, folosind stilul bras(care-l ura pana atunci fiind prea incet) si rugand colegii sa pastreze linistea cea mai deplina.
Un interviu complet, si trancris este aici.

Eu am profitat de acest ritm pentru a face cat mai multe poze. Daca in ziua precedenta, privelistea mi s-a parut frumoasa, acum parca mergeam printr-o lume scoasa din cartile postale de Craciun. Brazi plini de zapada, poienite cu zapada neatinsa si din cand in cand cate o raza de soare, pe toate incercam sa le fotografiez, cu aparatul dar si mental pentru a pastra amintirile cat mai vii atunci cand ma voi intoarce in oras. Dupa cabana Gentiana, brazii mari si plini de zapada au fost inlocuiti de puieti mici si desi, toti inclinati spre vale. Nu-mi era cunoscuta aceasta imagine si mi-a luat ceva timp sa realizez ca de fapt, cand ma fost prima data ei erau complet ingropati in zapada, lucru care explica marimea lor mica si aplecarea spre vale. Odata cu ei au aparut in stanga si dreapta traseului nostru crestele masive ale Retezatului. Acum se vedea frumusetea adevarata a acestor munti. Sunt.. mari, masivi, impunatori, este greu de explicat in cuvinte. Au un aer maestuos, ca si cum ar fi niste fiinte vechi de cand lumea, impietrite acolo dar radiind o putere care te obliga sa-i respecti.
Si mergeam pe acest culoar, care parea sa se afunde intr-o creasta ascutita inghetata, Creasta Bucurei. Obiectivul aparatului foto este prea mic pentru a incadra toata panorama. Pe traseu intalnim si alti alpinisti muti dintre ei zambind la vederea unui card atat de lung de oameni si mi se pare ca am fost chiar si filmati. La baza crestei, unde este un punct de belvedere am facut o pauza de mancare/ceai/documentare/poze/aprovizionare. Aici am baut pentru prima data apa din izvor de munte care in afara de cateva impuritati... naturale cre ca e mai buna decat cea din oras. Moldo ne da o veste buna, si anume ca vremea e asa de frumoasa incat se poate ajunge pe varful Pefealga. Ieeei!!!
De asemenea ne explica care ar fi caile de acces si care va fi cea pe care mergem noi. Intram pe o portiune unde riscul de avalansa este ceva mai ridicat asa ca pornim in grupe de 10 aplicandu-se regula minimizarii pagubelor: daca e sa plece vre-o avalansa macar sa-i ia doar pe 10 dintre noi :). Dupa ce trecem cu bine si portiunea aceasta ajungem la alta care ne pune cu adevarat la incercare. Suntem pusi in fata unui perete de zapada si stanca aproape vertical. Incearca Moldo diferite traiectorii si pana la urma mergem pe urmele unor alpinisti care trecusera cu vre-o juam de ora inaintea noastra. Fetele pleaca intai, desi recunosc ca nu am inteles de ce pentru ca pana am urcat eu, zapada era taiata destul de mult cu trepte clare, si mi s-a parut mai usor decat daca as fi fost printre primii. Exceptand ultimii metri unde intr-adevar au trebuit abordati fie cu bete fie cu ajutorul corzii.
Dureaza cred vre-o ora pana trecem cu totii dar a meritat pe deplin. De pe culme, avem o panorama la 360 de grade iar pentru mine este o imagine fascinanta. Se vad lanturi intregi de munti, cu varfurile inzapezite, urmate de vai apoi iarasi munti si tot asa pana la orizont. Un adevarat labirint geografic, cu inaltimi de aproape 2000 de metri se tot desfasura sub ochii mei. Evident am facut poze care sa acopere toate unghiurile posibile inclusiv cu varful Peleaga care se invaluise deja in ceata. Din aceasta cauza n-am mai continuat spre el, dar eu cel putin eram multumit si fericit ca ajunsesem asa de departe. Nu stiu cum sa descriu in cuvinte acel sentiment pe care il aveam, cand dupa o zi intreaga de urcat simteam ca toata oboseala a disparut. Ca de fapt, efortul de a ajunge pana aici a fost o placere, incununata acum cu un sentiment si mai puternic de multumire si fericire. Cred ca implinire se apropie cel mai mult de ce era in sufletul meu.
Si ce mult mi-ar fi placut sa ma pot intinde acolo si sa privesc la nesfarsit muntii!!!. Dar vremea se strica, venea ceata si vantul se intetea astfel ca suntem nevoiti sa ne intoarcem. Pe unde abia urcasem noi pe coarda, acum am coborat in cateva secunde pe... topogan. Si nu orice fel topogan: lung de peste 50 de metri si inalt de vre-o juma de metru, cand m-am bagat in el eram aproape ca intr-un tunel. Alunecarea a durat cateva secunde si din cauza vitezei hainele de pe spate mi s-au ridicat pana la gat astfel ca mai mult am alunecat pe spate. Da, e o adevarata senzatie sa te freci cu spatele gol pe zapada la 2000 de metri!!!.

Ziua nu se terminase inca, asa ca am apucat sa indeplinim si obiectivul principal al aplicatiei. Adica saparea unei gropi mari pentru a ne arata Moldo gasirea straturilor de zapada si estimarea pericolului de avalanse. Operatiune care dureaza indajuns de mult incat sa inghet, si cred ca si altii se simteau la fel. Pentru ca la final toata lumea a pornit-o intr-o goana spre cabana, condusi de Bunicu care a bagat un ritm de proba olimpica si incheind cu Carici care se balacea prin zapada.

La cantina am fost ceva mai civilizati decat in seara precedenta, sau poate a fost din cauza oboselii. M-am hidratat cu vre-o 2 cani de ceai si un bol mare de ciorba, tot asteptand sa inceapa traditionala cantare. Dar caldura din cabana ma ispitea prea tare asa ca am renuntat si m-am dus sa ma culc. Sau cel putin am incercat. La inceputul serii s-au pus lemne cat sa fie cald pana dimineata. Si a fost cald, ceva mai fierbinte, foarte fierbinte, insuportabil de fierbinte in prima parte a noptii; atat de fierbinte incat a fost o adevarata placere sa ies afara doar in lenjerie, undeva in miezul noptii. Si tinand cont ca a doua zi m-am trezit la 5 dimineata pentru a pleca la 5.30, pot spune ca a fost o noapte mult prea scurta dupa ziua precedenta.

Ne-am incolonat si am plecat incet spre autocare. Am mers cu frontalele stinse si in liniste, ca un semn de respect fata de acest colt de natura care si-a dezvaluit frumusetea pentru noi si pe care trebuie sa-l pastram la fel de neatins precum l-am gasit.

Am scris mult dar ar fi si mai multe de scris. Asta pentru ca fiecare minut petrecut acolo e diferit fata de ceea ce traiesc in fiecare zi. Fiecare detaliu ar putea fi descris in pagini intregi: potecile neumblate, poienitele luminoase, vre-un varf care strapungea cerul, miile de stele care palpaiau noaptea. Au ramas destule lucruri nementionate: discutiile din cabane, de pe autocar, concursul de bancuri si multe altele. Dar pentru mine acesta este si farmecul, sa traiesc atat de intens in cateva zile incat acestea sa-mi ramana in suflet, preferabil, pentru totdeauna.
Apoi si noi si trairile noastre pot fi asezate frumos intr-o poveste. Sunt sigur ca s-au legat si s-au intarit prietenii si ca fiecare a ramas macar cu o amintire de neuitat. Nu a fost usor, nu a fost o plimbare intr-un parc dar tocmai de aceea pot spune ca A MERITAT!

"You cannot stay on the mountain forever. You have to come down again. So why bother in the first place? Just this: What is above knows what is below, but what is below does not know what is above. One climbs, one sees. One descends, one sees no longer, but one has seen. There is an art of conducting oneself in the lower regions by the memory of what one saw higher up. When one can no longer see, one can at least still know." (Rene Daumal, Mont Analogue)"


Multe alte poze frumoase sunt aici



Niciun comentariu: