miercuri, 25 ianuarie 2012

Prima Evadare 2011

Aflasem de concursul acesta anul trecut, cand am fost chemat de un prieten din Pathos sa fiu voluntar. Atunci m-am bagat fara sa stiudespre ce e vorba dar am ramas impresionat de dimensiunile evenimentului: traseu de peste 50 de kilometri, puncte de control, zeci de voluntari, aproape 1000 de concurenti si multe abandonuri.





Astfel ca ma cam hotarasem de pe vremea aceea ca anul acesta sa fiu si eu la linia de start, pe bicicleta de data aceasta. Dar oricat de horaar eram eu, am amanat inscrierea pana in ultima ora posibila, la propriu, ducandu-ma sambata seara pe la 7 sa completez fisa. Si asta din cauza ca toata saptamana plouase si stiam de la cealalta editie ca pe ploaie traseul se va transforma intr-o baie de namol. Dar mi-am luat inima in dinti si am zis ca ce va fi va fi si cand n-oi mai putea o sa abandonez si gata.





Noaptea de sambata spre duminica a fost foarte agitata, in principal datorita furtunii care s-a pornit si deja ma gandeam nici sa nu ma mai duc la start. Dar daca tot dadusem banii, parca nu-mi venea sa renunt asa usor. In ultimul moment imi schimb complet echipamentul pregatit de cu seara: treningul, bluzele sosetele care urma sa le port trec in rucsacul impermeabil si ma echipez cu hainele si bocancii de munte gandidu-ma ca ar fi cele mai potrivite pentru conditiile care ma asteptau.





Echipat asa gros, plec dimineata pe la 8.20, destul de frig pe afara sa pedalez pana la metrou(ce bine ca avem voie cu bicla la metrou in weekend). In primul vagon deja sunt 2 biciclete, pregatite tot pentru Prima Evadare. La Unirii se mai urca vre-o 4-5 parca.





Imi facusem planuri sa cobor la Aviatorilor si sa pedalez pena la Academia de Politie, cam 7 km masurasem eu pe harta dar restul zic ca daca coboram la Pipera facem mai putin. Dupa ce am pedalat vre-o 20 de minute prin Pipera, computerul imi arata peste 8km parcursi pana Academie :|.





Dar ajung la timp, nici prea devreme nici prea tarziu, ma mai invart putin pe acolo si ma duc spre linia de start sa intru in pluton. La 10 fix ne vorbeste primarul general, intampinat la inceput cu un cor de huiduieli (binemeritate, daca ne gandim la ce a "realizat" primaria pentru biciclisti) si probabil isi da si el seama ca nu prea e binevenit acolo asa ca discursul tine cam 1 minut si plecam.





La prima curba imbulzeala mare, oamenii incearca inca sa evite baltile pe cat posibil. Intram apoi in padure, pe un traseu unde nu prea se puteau face depasiri. Trec prin balti care ajung uneori pana la pedale, nororiul are cativa cm dar am o viteza destul de buna. Ma gandesc ca daca tot traseul e asa, ma voi murdari si uda dar macar il voi termina. Plus ca era si frumos, prin padure e o alta senzatie, mult mai palcuta decat cand pedalezi intr-un parc, ca sa nu mai zic de oras. La un moment dat incepe sa ploua dar a fost mai curand un dus de vre-o 10-15 minute si dupa aceea chiar se vede soarele printre copaci. Toata lumea are moralul ridicat si spera la vreme buna.





Dar aceasta zona de "lux" tine doar cativa kilometri. Pentru ca se intra apoi in campurile din jurul aeroportului. Iar de aici incolo noroi cat vezi cu ochii. Incerc sa-mi pun in valoare antrenamentul de la munte :) si iau bicicleta in spate (in acel moment inca eram optimist si speram ca asemenea portiuni vor fi reduse) dar dupa cateva minute nu mai pot continua. Noroiul se lipeste ingrozitor de bocanci, cred ca adun 2 kg de noroi pe fiecare.





Las bicicleta jos si trec la impins. Dar nici acest lucru nu e mai usor pentru ca nororiul se aduna din ce in ce mai mult pe roti pana cand le blocheaza de tot. Cum nu aveam nici o unealta la mine, imi bag degetele intre furca si roti si trag cat mai mult noroi pana cand le eliberez cat sa mai pot impinge cativa zeci de metri. Dupa cateva asemenea repetari sunt atat de murdar incat imi folosesc pelerina pentru a ma mai sterge pe degete; oricum coarnele si saua se umplusera de noroi. Toata lumea din jurul meu face acelasi lucru si deja se anunta abandonuri. Dupa aproape 2 ore de la start, cea mai mare parte din timp nu facusem decat sa imping/car bicicleta si sa-i deblochez rotile.





Incerc insa sa-mi pastrez sperant ca n tot traseul va fi asa: poate vom intra din nou pe un drum forestier, ceva pietruit. Din cand in cand mai da cate o ploaie si desi la corp mi-era cald si bine mainile imi inghetasera sub un strat de noroi. Cand mai vedeam cate o balta fiecare isi baga bicicleta pe acolo si manutele goale o mai stropeam cu ceva apa, poate poate mai cade ceva din namolul acela. Cel mai rau erau firele de iarba si paiele care se incolaceau in jurul la orice: furca, saboti, lanta, schimbator si nu mai ieseau de acolo decat cu multi nervi si injuraturi. Din cand in cand cineva reusesete sa-si deznamoleasca bicicleta incat sa poata pedala. Am reusit si eu de cateva ori dar am observat ca viteza de deplasare era cam aceeasi iar efortul mult mai mare. Plus ca inca de la inceput eram hotarat sa nu-mi fortez bicicleta si sa-mi rup lantul sau schimbatorul.





Traversarea centurii imi ridica putin moralul mai ales ca ma apropiam si de primul punct de alimentare. Binenteles, pana acolo a mai fost o sesiune de impins/deznamolit. Pe o portiune de sosea dintr-un sat opresc langa un sant plin cu apa de ploaie murdara si imi var si eu bicicleta in el si incerc sa o spal cu mainile goale. De asemenea, incerc sa nu ma gandesc la probabilitatea destul de mare ca in acel santa sa fie o groaza de gunoaie sau animale moarte. Dupa ce ususrez bicicleta de 2-3 kg de namol, mai pedalez vre-un km si vad o coada de evadati la o spalatorie auto. Ma gandesc ca e o idee buna sa o curat de tot si contra costul a 5 lei si vre-o 10-15 minute plec de acolo cu bicicleta mai curata decat cand am inceput concursul.





Dar dupa nici 10 minute cred, arata la fel de murdara si grea de noroi. Iar optiunea abandonului incepea sa fie din ce in ce mai viabila. Pe la ora 14 ajung si la Palatul Ghica, la primul punct de alimentare. Bag in mine vre-o 2 banane, cateva felii de lamaie si un pahar cu ceva care cica era energizant. Trecusera 4 ore de la start, mai era o ora si jumate pana la timpul limita de finalizare a intregului traseu iar eu eram abia la o treime, La ora 14.15 era limita de la care puteam plecat de acolo, daca nu, se considera abandon. Multa lume abandoneaza acolo, cei mai multi injurand organizarea pentru alegerea unui asemenea traseu.


Intreb cum e mai departe si mi se spune ca nu mai e la fel, ci e prin padure si ma gandeam ca va fi la fel ca la Baneasa.





Intr-adevar de acolo traseul incepea prin padure, doar ca padurea avea doar 100 de metri dupa aceea, in jurul lacului fiind tot ogor. Pe partea cealalta a lacului, in departare ii vad pe altii tot pe langa bicicleta sau cu ea in spate. Sa ma intorc si sa renunt, sa nu renunt? Tot sper ca dupa aceasta portiune care parea sa aiba vre-o 3 km sa inceapa in sfarsit un drum normal pe care sa se poata pedala. Cu chiu cu vai parcurg si aceasta distanta. Ma dor bratele si spatele de la cat am impins si carat.





Un drum asfaltat, dar plin de movilite de noroi, incarcatura bicicletelor anterioare, imi da aripi. Si incep sa pedalez cu nesat pe el, nu mai pedalasem de nu mai stiu cat timp. Din fata 2 biciclisti se intorc. Incerc sa ma gandesc ca poate o fac din alte motive, nu ca ar incepe din nou noroiul. Vine si al treilea. Nu mai am rabdare sa aflu ce e in fata si il intreb de ce se intoarce. Imi arata bicicleta supra incarcata cu pamant si-mi spune ca tot noroiul acela s-a adunat in primii metri. Mai incolo traseul o ia prin padure. De fapt traseul este un fel de drum lat de vre-o 10 metri...arat. Arata exact ca si cum ar fi trecut un plug prin el. Dupa nici 2 metri mi se blocheaza complet rotile. Le deblochez, schimb taiectoria, alti 2 metri si iar se blocheaza. In stanga mea doi impotmoliti ca si mine se decid sa abandoneze. Din fata o biciclista se intoarce iar la intrarea in padure un grup de vre-o 3-4 sta pe ganduri ce sa faca. Inainte drumul nu parea sa se imbunatateasca oricat de departe ma uitam. Aceasta parea sa fie lovitura finala. Ma alatur celor 2 si ne intoarcem la intrarea in padure pentru a cere indicatii de unde putem sa fim preluati. Intr-un final ne strangem vre-o 5 oameni care pedalam prin ploaie pana la Balotesti si ne urcam cu tot cu bicicleta intr-un autobuz inchiriat RATB. Computerul imi aratase ca abandonasem dupa aproape 30 de kilometri de traseu insa cati dintre ei pe bicicleta... nu prea multi zic eu.





La finish, in Snagov o surpriza placuta: un cort mare incalzit. Ma bag sub un dispozitiv din acela care sufla aer cald si infulec cu pofta o caserola de paste cu ciuperci. Ma schimb de toate hainele si desi sunt uscate din cauza oboselii ma cuprinde un frig si tremurat din toate osicioarele.


Nici intoarcerea acasa nu e lipsita de peripetii. Dupa ce imi spal frumos bicicleta la o alta spalatorie in Bucuresti, pentru ca stiam ca nu pot intra cu ea asa murdara la metrou, gardianul de la Aurel Vlaicu, cica are consemn, sa nu ne lase (se pare ca au fost destui care au intrat inaintea noastra) pentru ca suntem murdari pe haine si facusera reclmatii cativa calatori. Cum ma schimbasem la sfaristul concursului, singura mizerie de pe mine era noroiul care l-am adunat pedaland prin Bucuresti. Si culmea, la Aurel Vlaicu, statia aceea inconjurata de un santier namolos.





Dar eram prea obosit ca sa mai fiu si politicos asa ca trec peste gardian si ajung la o cucoana care vindea cartele la trebucheti, chipurile ea era cea de la care trebuia sa cerem voie sa intram la metrou. Ii explic calm dar ferm ca ori ma lasa sa intru ori stau acolo si fac scandal. Nu eram mai murdar decat alti muncitori care vin de pe santiere si-i vad zilnic in metrou, oricum statia era inconjurata de un santier si ma indoiesc ca toata lumea care venea pe acolo era curata, ca oricum Bucurestiul e un oras mizerabil mai ales cand ploua asa ca oamenii ar trebui sa fie obisnuiti cu noroiul si nu in ultimul rand, chiar daca as avea haine de schimb nu exista nici o toaleta la metrou unde as putea sa o fac. Chipurile cedeaza repede, asa ca ma pot sui in metrou si in 20 de minute sunt acasa la o binemeritata baie fierbinte.





Cu siguranta acea zi va fi un memorabila. Iar organizatorii au facut tot ce-au putut pentru a ne oferi o experienta placuta. Singurul lucrur care le-as putea reprosa este ca traseul ales nu mi s-a parut potrivit pentru a suporta 1000 de biciclete. Poate primele 100 au trecut fara a se impotmoli din 10 in 10 metri dar dupa ele a ramas aratura, evident in principal din cauza ploii insa totusi daca se stie ca va fi un nmar asa mare departicipanti ar trebui sa se conceapa un traseu care sa suporte u asemenea trafic chiar si in conditii... mai umede.


Oricum eu sunt multumit ca am facut tot ce am putut si cat am putut am continuat. Dar uneori, e mai sanatos sa abandonezi.