Deja nu mai imi pasa de hainele ude si reci care se lipeau de piele sau de oboseala din picioare. Punctul alb luminos proiectat de frontala mea incepea sa aiba diferite culori si uneori chiar sa dispara. Mergeam de mult timp, probabil 18 ore, trecusera 12 ore de cand mancasem cateva fructe uscate si mi-am dat seama ca ajunsesem la acel punct de care orice sportiv se teme. In muschi nu mai exista nici o picatura de energie iar corpul iti striga din orice fibra sa te opresti. Nu ma puteam opri, nimeni nu putea face acest lucru: si-ar fi pus nu numai viata sa in pericol dar si a intregului grup. Posibilitatea de a te prabusi era un lux nepermis. Stiam ca din acest punct incolo, organismul isi va folosi orice rezerva de energie, conservata tocmai pentru aceasta situatie: acea de a supravietui cu orice cost. Eram inconjurat de o bezna aproape materiala, asa ca nu-mi ramasese decat sa ma concentrez pe alte lucruri, ca de exemplu inceputul expeditiei care parea dintr-o viata anterioara.
Vineri, cred ca era ora 20. Stateam intins intr-un cort, ridicat intr-o padurice de langa Sambata de Sus, incercand sa adorm. La miezul noptii urma sa plecam spre cucerirea celui mai inalt varf din Romania astfel incat fiecare minut de somn conta. (Cineva remarcase cum acest club, si poate muntele in general, schimba sensul termenilor: noaptea inseamna doar cateva ore de somn, si acelea in timpul zilei). Insa nu aveam dispozitia necesara pentru a adormi. De fiecare data cand stau in cort am impresia ca sunt una cu pamantul: fiecare pas a celor din jur, fiecare miscare, fiecare adiere o aud; uneori am impresia ca aud si frunzele cazand pe pamant. Incepe sa ploua.
Ora 24. Ma trezesc cu 2 minute inainte de alarma de la mobil. Nu mai ploua iar pe peretii cortului se proiectau tot felul de umbre de la frontalele colegilor care se trezisera mai devreme. Unii incepusera deja sa manance, o ciorba incalzita pe primus, batoane proteice sau fructe. Imi mananc si eu pachetul, ne desfacem corturile si sacii de dormit si le inghesuim alaturi de hainele de rezerva in rucsacii mari pe care ii vom lasa la o casa din apropiere. Eram 20 de lumini intr-o padure, care se miscau de colo colo pana cand, intr-un final ne-am incolonat intr-un monom organizat.
Dupa 2 ore jumate ne oprim la o cabana pentru pauza de alimentare. Fusese un traseu relativ usor sub un cer cu luna plina. Catre ora 4 incepe sa se lumineze si observam conturul primelor creste. Ascutite, dezgolite, mai mult cu pietris si bolovani decat cu vegetatie, erau in drumul nostru ca un avertisement, sa ne spuna ca dincolo de ele nu ne asteapta nimic prietenos.
Urcam prima creasta iar de pe coama ei avem vedere pe sute de kilometri. Mi se parea ca se observa si curbura Pamantului. Soarele (ce putin s-a aratat in ziua aceea!) ne incuraja ca vom avea vreme prielnica. Din varful acestei creste vedem punctul de finish: un munte patratos si masiv care ocupa tot orizontul. Intre el si noi mai erau 3 varfuri de trecut.
Pornim la pas spre primul varf, ne intalnim cu oameni de diferite natii iar o ploicica scurta ne face sa ne echipam cu pelerinele de ploaie. Fiecare varf este mai greu decat celalalt, mai abrupt, mai decis sa ne faca sa ne intoarcem inapoi. Insa la sfarsit fiecare ne rasplateste cu peisaje diferite de tot ce vazusem pana atunci, rupte de realitatea.
Inainte de ultima urcare, varful Moldoveanu se invaluie intr-un nor, de parca vroia ca orice pret sa se ascunda de noi. Plecam spre el pe o poteca ingusta formata numai de bolovani. Nu mai este drumetie, este escalada 100%, ne folosim de maini si genuchi pentru a putea inainta. Sus nu ne astepta decat ceata si nori.
Mai aveam probabil 200 de metri, pe o vizibilitate de 10 metri maxim, uneori si doar 2-3, pe o poteca ingusta de o palma. De o parte de si de alta se deschideau goluri care se pierdeau in ceata. Pe o portiune de cativa metri a trebuit sa escaladam un perete vertical, sprijiniti doar pe jumate din talpa bocancului pe piatra uda, cu rucascul atarnand desupra un gol imens: nu era momentul potrivit sa ai rau de inaltime.
O cruce de metal de care era legat drapelul Romanie si o placuta cu denumirea varfului si altitudinea de 2544 de metri. Acesta fusese obiectivul nostru si il atinsesem. Eram in fata unui altar de care oamenii ajunsi inaintea noastra isi agatasera fie drapelul tarii de origine, fie un lucru personal care probabil l-au inchinat cuiva. Cineva din grup lipeste o poza cu Michael Jackson. Ne pozam, ne imbrasisam, ne felicitam pentru reusita noastra dar din pacate vremea ne grabeste sa parasim varful. Pentru urmatoarele 12 ore nu aveam sa ne mai oprim.
Alegem un alt traseu. Un traseu care parea sa se duca intr-un gol nesfarsit. Cararea se strecura printre niste stanci abrupte si ne era imposibil sa ne dam seama cand si unde se termina. Dupa cateva ore ne saturasem:mergeam prin acest peisaj selenar, doar pietris si pietre: mari si mici, rotunde si ascutite, semn ca inca eram la o altitudine mare. Ca si cand cineva a vrut sa ne arate ca se poate si mai rau incepe sa ploua, aproape torential si rece. In prima ora pelerinele fac fata insa apoi parti componenet din echipament incep sa cedeze apei: la mine au fost intai pantalonii care erau imbibati cu apa, apoi pelerina. Din fericire polarul, care se udase si el complet imi pastra temperatura coprpului in partea superioara constanta(macar nu trebuia sa-mi fac inca griji cu riscul unei pneumonii)
Intram in sfarsit intr-o zona impadurita, ploua la fel de tare iar vegetatia uda devine o adevarata pista de patinaj. Acum aproape nimeni nu mai vorbeste. Mergem incolonati, resemnati si probabil hipnotizati de lumina frontalelor noastre. Nimeni nu isi putea da seama cat mai avem de mers in aceste conditii. Intr-un punct, un mic paraias s-a umflat si trebuie sa traversam apa care pe alocuri avea si jumate de metru adancime. La primul pas o apa rece imi amorteste instant picioarele insa ma stradui sa nu ma las dus de ea asa ca continui. Bocancii care pana acum tinusera apa afara, nu o lasau sa iasa astfel incat de acum incolo aveam sa merg avand aproape jumate de litru in ei.
Ce a urmat.. a fost ireal. Mergeam, cadeam,ne loveam sau ne taiam dar ne ridicam. Trecem prin ape, peste poduri, prin vegetatie inalta cat noi. Nimic nu ne mai oprea. Pur si simplu nu mai faceam altceva decat sa mergeam. Nu ne mai era foame sau sete, picioarele aveau propriul lor creier si inaintau singure. Daca cineva parea sa cedeze, cel de alaturi il incuraja cum stie mai stie mai bine. Au fost si perioade de tensiune, cand eram revoltati dar realizam repede ca nu aveam importiva cui. Chiar daca am fost noi cei care am luat decizii eronate privind traseul, nervii nu ar fi rezolvat nimic.
Duminica dimineata am ajuns de unde plecasem. Mersesem peste 24 de ore si estimasem ca am parcurs poate 50 de km. Ne-am schimbat cu hainele de rezerva si ne-am suit tacuti in autocar. Nu realizam inca prin ce am trecut dar stiam ca a fost ceva incredibil. Si si mai bine a fost ca ne-am intors cu totii.
Ce concluzie pot sa trag? S-a meritat?
Daca as spune cuiva ca am mers 50de km pe teren montan in 30 de ore, o buna parte dintre ei pe furtuna , fie nu m-ar crede fie ar zice ca sunt nebun. Ce motiv bun ar fi sa-ti supui corpul la asemenea epuizare?
La intalnirea de miercuri vom analiza fiecare etapa a aventurii, vom vedea unde am gresit si ce trebuie sa invatam din toate acestea. Cu siguranta fiecare si-a descoperit o noua limita a sa: atat fizica cat si psihica.
Insa pot spune ca s-a meritat. Da, am ales traseul cel mai lung si greu, in locul altuia care ar fi fost doar jumate din acesta. Insa asa am invatat ca nu conteaza doar sa ajungi pe varf, ci calea pe care o alegi pana acolo este mult mai importanta...si frumoasa :)
"Cand rauri de sudoare iti vor siroi pe fata
Sa ai credinta in munte si incredere in viata"
Imnul Pietrei Craiului
