Cota 2000

Dupa o usoara incalzire la inceputul lui noiembrie la Cabana Diham, in weekendul 22-23 noiembrie plecam spre Cabana Padina.


(Daca vrei sa sari peste versiunea text, la finalul postului sunt poze :))

Din nou acelasi somn scurt de vineri noaptea, prelungit in cele aproape 4 ore de mers cu personalul. Odata ajunsi in Sinaia suntem intampinati de o ninsoare...genul acela de ninsoare cu fulgi albi, mari si pufosi care rareori mai apuci sa o vezi prin marile orase.

Ne luam pauza jumate de ora, timp in care vizitam ceva de prin Sinaia si ne adapostim de ninsoare intr-un fel de restaurant-patiserie-cofetarie, la baza hotelului Sinaia, un loc cam de fite tinand cont ca o cana de ceai costa 5 RON.

Dupa un sandvis rapid, o luam pe traseu spre Platoul Bucegi. O buna bucata de drum este pe drum si printre vile care au rasarit pe orice petic de pamant mai plat.

Odata iesiti in "camp liber" vedem ce inseamna iarna la munte. Zapada multa, vant in rafale si catarare pe un teren mai mult sau mai putin sigur. Recunosc ca nu am fost niciodata la munte, nici macar sa ma dau cu o sanie si cu atat mai putin sa fac trasee. Din fericire traseul mi s-a parut accesibil, alternand portiunile de drum cu cele de urcus pieptis cand o luam de-a dreptul, uneori mergand si in patru labe :).

In scurtele portiuni de mers pe sosea eram tot timpul depasiti de masini, impinsi cat mai departe pe marginea drumului. Unii se uitau intrebator, altii amuzati la acest card de oameni intrebandu-se probabil ce naiba cautam la temperaturi de sub 0 grade, pe o vreme de furtuna, ba mai si carand niste rucsacuri la fel de mari ca noi. Cu toate acestea, nici unul dintre noi nu cred ca ar fi schimbat ceva pentru un loc mai calduros intr-una din acele masini. Venisem sa vedem ce inseamna muntele si mult mai important sa-l simtim. Si nu, muntele nu este tapitat cu piele sau cu aer conditionat.

Ajunsi la hotelul 1400, dupa aproape 3 ore de mers credeam ca ne vom opri la un mic popas. Din pacate nu a fost asa urmand cred ca vreo 30 de minute de urcat prin viscol si ceata. In final ne-am oprit la o cabana (Valea cu Brazi?) pe undeva la 1500. Ceea ce trebuia sa fie doar un popas de 30 minute s-a transformat intr-o campare peste noapte: de la Padina primim vesti ca starea traseului s-a inrautatit. Pentru siguranta noastra, vom ramane aici.

Cu toate ca mersesem aproape 4 ore, urcasem 600 de metri prin zapada pana la genuchi iar acum eram la un loc caldut, un aer de dezamagire plutea printre toti. Vroiam sa iesim si sa ne continuam drumul. Cu toate acestea ne resemnam si invatam cat de imprevizibil poate fi muntele si ca pentru siguranta ta ar fi bine sa nu i te opui.

Urmeaza o seara de cantece la chitara, jocuri, carti sau pur si simplu motait. Camerele si mai ales paturile sunt neincapatoare. Ajung sa dorm intr-o camera de 24 de persoane impreuna cu alte 50. Intinsi pe jos, inghesuiti prin paturi fiecare incearca sa castige cateva ore de somn.

La 5 dimineata se da desteptarea pentru expeditia fulger spre Cabana Miorita. Ne infofolim cat mai bine, imprumutand echipament de la cei care raman la cabana si plecam pe sub un cer senin si inghetat. Primii metri din cei 460 sunt parcursi in liniste, pe o zapada scartaind. Abia se disting varfurile muntilor si incep sa-mi inchipui cum aratam vazuti de sus: un sir de vreo 50-60 de oameni, cu luminite din 2 in 2. Ma gandeam ca semanam cu acei dragoni chinezesti carora nu le sta nimic in zare.

Odata cu primile lumini realizez peisajul de basem din jur. Intai o fasie subtire de un portocaliu intens, si apoi cu fiecare secunda din ce in ce mai mare ca si cum 2 porti gigantice, una formata de munti, cealalta de cer se deschid lasand soarele sa intre. Voi lasa pozele sa vorbeasca.

Cu cat urcam mai sus, vantul era din ce in ce mai puternic, facand sa simti ca esti la -20 de grade. Erau de ajuns cateva secunde cat sa apesi declansatorul de la aparatul foto pentru a-ti taia circulatia sangelui in degete. In sfarsit ajung si la cabana Miorita. De jur imprejur, lanturi de munti, acoperiti de zapada. Ma intrebam unde am fost pana acum de nu am trait asa ceva, e chiar in curtea noastra...

Daca urcarea s-a facut pe ceva ce s-ar putea numi traseu, la coborare s-a aplicat principiul:distanta cea mai scurta dintre 2 puncte este linia dreapta. Asa ca in linie dreapta am luat-o si noi, uneori prin zapada de 1,5 metri, alteori de berbeleacul si intre timp inventand si metode noi de a aluneca prin zapada.

Incepem apoi si drumul spre Sinaia, evident si acesta taiat pe undeva pe sub firul telecabinei, nici nu sunt sigur ca am mers pe vre-o poteca. Iesim la Castelul Peles, ne tragem in 2-3 poze si ne retragem spre gara. Inapoi in Bucuresti, sufocati de trafic, de vecini, de o goana continua spre un mijloc de transoport ca sa ajungi la timp la scoala, la lucru sau spre casa.

E greu sa descriu in cateva fraze cum a fost week-endul acesta. Pentru fiecare a fost minunat, superb, de vis si alte asemenea adjective la superlativ. Da a fost frumos. Chiar daca am dormit 6 ore in 3 zile, am mancat doar sandvisuri, am folosit o toaleta care.. sa zicem ca nu era proiectat sau intretinuta pentru mai mult de 3 persoane, chiar daca am dormit imbracati si cate 4 in pat de o persoana, chiar daca unii dintre noi au ajuns oameni de zapada si am mers 8 ore ingramaditi intr-un personal. Dar am fost printre primii oameni care au vazut si au primit razele acelei zile, am simtit stanca sub bocanci, ne-am calit la ger, am cantat si ascultat cantece de chitara si nu in ultimul rand am avut satisfactia de a ajunge undeva prin eforturile noastre. Si fapt, nu conteaza cat de sus ajungi, sau ca nu ajungi unde vrei atata timp cat ai alaturi o gasca de nebuni. Si oricum urcusul e partea cea mai interesanta ;)

Gata cu vorbele, cateva poze mai faine. Pe data viitoare. In monoooooooooooooooooooom!!!!!