Prima Evadare 2011

Aflasem de concursul acesta anul trecut, cand am fost chemat de un prieten din Pathos sa fiu voluntar. Atunci m-am bagat fara sa stiudespre ce e vorba dar am ramas impresionat de dimensiunile evenimentului: traseu de peste 50 de kilometri, puncte de control, zeci de voluntari, aproape 1000 de concurenti si multe abandonuri.

Astfel ca ma cam hotarasem de pe vremea aceea ca anul acesta sa fiu si eu la linia de start, pe bicicleta de data aceasta. Dar oricat de horaar eram eu, am amanat inscrierea pana in ultima ora posibila, la propriu, ducandu-ma sambata seara pe la 7 sa completez fisa. Si asta din cauza ca toata saptamana plouase si stiam de la cealalta editie ca pe ploaie traseul se va transforma intr-o baie de namol. Dar mi-am luat inima in dinti si am zis ca ce va fi va fi si cand n-oi mai putea o sa abandonez si gata.

Noaptea de sambata spre duminica a fost foarte agitata, in principal datorita furtunii care s-a pornit si deja ma gandeam nici sa nu ma mai duc la start. Dar daca tot dadusem banii, parca nu-mi venea sa renunt asa usor. In ultimul moment imi schimb complet echipamentul pregatit de cu seara: treningul, bluzele sosetele care urma sa le port trec in rucsacul impermeabil si ma echipez cu hainele si bocancii de munte gandidu-ma ca ar fi cele mai potrivite pentru conditiile care ma asteptau.

Echipat asa gros, plec dimineata pe la 8.20, destul de frig pe afara sa pedalez pana la metrou(ce bine ca avem voie cu bicla la metrou in weekend). In primul vagon deja sunt 2 biciclete, pregatite tot pentru Prima Evadare. La Unirii se mai urca vre-o 4-5 parca.

Imi facusem planuri sa cobor la Aviatorilor si sa pedalez pena la Academia de Politie, cam 7 km masurasem eu pe harta dar restul zic ca daca coboram la Pipera facem mai putin. Dupa ce am pedalat vre-o 20 de minute prin Pipera, computerul imi arata peste 8km parcursi pana Academie :|.

Dar ajung la timp, nici prea devreme nici prea tarziu, ma mai invart putin pe acolo si ma duc spre linia de start sa intru in pluton. La 10 fix ne vorbeste primarul general, intampinat la inceput cu un cor de huiduieli (binemeritate, daca ne gandim la ce a "realizat" primaria pentru biciclisti) si probabil isi da si el seama ca nu prea e binevenit acolo asa ca discursul tine cam 1 minut si plecam.

La prima curba imbulzeala mare, oamenii incearca inca sa evite baltile pe cat posibil. Intram apoi in padure, pe un traseu unde nu prea se puteau face depasiri. Trec prin balti care ajung uneori pana la pedale, nororiul are cativa cm dar am o viteza destul de buna. Ma gandesc ca daca tot traseul e asa, ma voi murdari si uda dar macar il voi termina. Plus ca era si frumos, prin padure e o alta senzatie, mult mai palcuta decat cand pedalezi intr-un parc, ca sa nu mai zic de oras. La un moment dat incepe sa ploua dar a fost mai curand un dus de vre-o 10-15 minute si dupa aceea chiar se vede soarele printre copaci. Toata lumea are moralul ridicat si spera la vreme buna.

Dar aceasta zona de "lux" tine doar cativa kilometri. Pentru ca se intra apoi in campurile din jurul aeroportului. Iar de aici incolo noroi cat vezi cu ochii. Incerc sa-mi pun in valoare antrenamentul de la munte :) si iau bicicleta in spate (in acel moment inca eram optimist si speram ca asemenea portiuni vor fi reduse) dar dupa cateva minute nu mai pot continua. Noroiul se lipeste ingrozitor de bocanci, cred ca adun 2 kg de noroi pe fiecare.

Las bicicleta jos si trec la impins. Dar nici acest lucru nu e mai usor pentru ca nororiul se aduna din ce in ce mai mult pe roti pana cand le blocheaza de tot. Cum nu aveam nici o unealta la mine, imi bag degetele intre furca si roti si trag cat mai mult noroi pana cand le eliberez cat sa mai pot impinge cativa zeci de metri. Dupa cateva asemenea repetari sunt atat de murdar incat imi folosesc pelerina pentru a ma mai sterge pe degete; oricum coarnele si saua se umplusera de noroi. Toata lumea din jurul meu face acelasi lucru si deja se anunta abandonuri. Dupa aproape 2 ore de la start, cea mai mare parte din timp nu facusem decat sa imping/car bicicleta si sa-i deblochez rotile.

Incerc insa sa-mi pastrez sperant ca n tot traseul va fi asa: poate vom intra din nou pe un drum forestier, ceva pietruit. Din cand in cand mai da cate o ploaie si desi la corp mi-era cald si bine mainile imi inghetasera sub un strat de noroi. Cand mai vedeam cate o balta fiecare isi baga bicicleta pe acolo si manutele goale o mai stropeam cu ceva apa, poate poate mai cade ceva din namolul acela. Cel mai rau erau firele de iarba si paiele care se incolaceau in jurul la orice: furca, saboti, lanta, schimbator si nu mai ieseau de acolo decat cu multi nervi si injuraturi. Din cand in cand cineva reusesete sa-si deznamoleasca bicicleta incat sa poata pedala. Am reusit si eu de cateva ori dar am observat ca viteza de deplasare era cam aceeasi iar efortul mult mai mare. Plus ca inca de la inceput eram hotarat sa nu-mi fortez bicicleta si sa-mi rup lantul sau schimbatorul.

Traversarea centurii imi ridica putin moralul mai ales ca ma apropiam si de primul punct de alimentare. Binenteles, pana acolo a mai fost o sesiune de impins/deznamolit. Pe o portiune de sosea dintr-un sat opresc langa un sant plin cu apa de ploaie murdara si imi var si eu bicicleta in el si incerc sa o spal cu mainile goale. De asemenea, incerc sa nu ma gandesc la probabilitatea destul de mare ca in acel santa sa fie o groaza de gunoaie sau animale moarte. Dupa ce ususrez bicicleta de 2-3 kg de namol, mai pedalez vre-un km si vad o coada de evadati la o spalatorie auto. Ma gandesc ca e o idee buna sa o curat de tot si contra costul a 5 lei si vre-o 10-15 minute plec de acolo cu bicicleta mai curata decat cand am inceput concursul.

Dar dupa nici 10 minute cred, arata la fel de murdara si grea de noroi. Iar optiunea abandonului incepea sa fie din ce in ce mai viabila. Pe la ora 14 ajung si la Palatul Ghica, la primul punct de alimentare. Bag in mine vre-o 2 banane, cateva felii de lamaie si un pahar cu ceva care cica era energizant. Trecusera 4 ore de la start, mai era o ora si jumate pana la timpul limita de finalizare a intregului traseu iar eu eram abia la o treime, La ora 14.15 era limita de la care puteam plecat de acolo, daca nu, se considera abandon. Multa lume abandoneaza acolo, cei mai multi injurand organizarea pentru alegerea unui asemenea traseu.

Intreb cum e mai departe si mi se spune ca nu mai e la fel, ci e prin padure si ma gandeam ca va fi la fel ca la Baneasa.

Intr-adevar de acolo traseul incepea prin padure, doar ca padurea avea doar 100 de metri dupa aceea, in jurul lacului fiind tot ogor. Pe partea cealalta a lacului, in departare ii vad pe altii tot pe langa bicicleta sau cu ea in spate. Sa ma intorc si sa renunt, sa nu renunt? Tot sper ca dupa aceasta portiune care parea sa aiba vre-o 3 km sa inceapa in sfarsit un drum normal pe care sa se poata pedala. Cu chiu cu vai parcurg si aceasta distanta. Ma dor bratele si spatele de la cat am impins si carat.

Un drum asfaltat, dar plin de movilite de noroi, incarcatura bicicletelor anterioare, imi da aripi. Si incep sa pedalez cu nesat pe el, nu mai pedalasem de nu mai stiu cat timp. Din fata 2 biciclisti se intorc. Incerc sa ma gandesc ca poate o fac din alte motive, nu ca ar incepe din nou noroiul. Vine si al treilea. Nu mai am rabdare sa aflu ce e in fata si il intreb de ce se intoarce. Imi arata bicicleta supra incarcata cu pamant si-mi spune ca tot noroiul acela s-a adunat in primii metri. Mai incolo traseul o ia prin padure. De fapt traseul este un fel de drum lat de vre-o 10 metri...arat. Arata exact ca si cum ar fi trecut un plug prin el. Dupa nici 2 metri mi se blocheaza complet rotile. Le deblochez, schimb taiectoria, alti 2 metri si iar se blocheaza. In stanga mea doi impotmoliti ca si mine se decid sa abandoneze. Din fata o biciclista se intoarce iar la intrarea in padure un grup de vre-o 3-4 sta pe ganduri ce sa faca. Inainte drumul nu parea sa se imbunatateasca oricat de departe ma uitam. Aceasta parea sa fie lovitura finala. Ma alatur celor 2 si ne intoarcem la intrarea in padure pentru a cere indicatii de unde putem sa fim preluati. Intr-un final ne strangem vre-o 5 oameni care pedalam prin ploaie pana la Balotesti si ne urcam cu tot cu bicicleta intr-un autobuz inchiriat RATB. Computerul imi aratase ca abandonasem dupa aproape 30 de kilometri de traseu insa cati dintre ei pe bicicleta... nu prea multi zic eu.

La finish, in Snagov o surpriza placuta: un cort mare incalzit. Ma bag sub un dispozitiv din acela care sufla aer cald si infulec cu pofta o caserola de paste cu ciuperci. Ma schimb de toate hainele si desi sunt uscate din cauza oboselii ma cuprinde un frig si tremurat din toate osicioarele.

Nici intoarcerea acasa nu e lipsita de peripetii. Dupa ce imi spal frumos bicicleta la o alta spalatorie in Bucuresti, pentru ca stiam ca nu pot intra cu ea asa murdara la metrou, gardianul de la Aurel Vlaicu, cica are consemn, sa nu ne lase (se pare ca au fost destui care au intrat inaintea noastra) pentru ca suntem murdari pe haine si facusera reclmatii cativa calatori. Cum ma schimbasem la sfaristul concursului, singura mizerie de pe mine era noroiul care l-am adunat pedaland prin Bucuresti. Si culmea, la Aurel Vlaicu, statia aceea inconjurata de un santier namolos.

Dar eram prea obosit ca sa mai fiu si politicos asa ca trec peste gardian si ajung la o cucoana care vindea cartele la trebucheti, chipurile ea era cea de la care trebuia sa cerem voie sa intram la metrou. Ii explic calm dar ferm ca ori ma lasa sa intru ori stau acolo si fac scandal. Nu eram mai murdar decat alti muncitori care vin de pe santiere si-i vad zilnic in metrou, oricum statia era inconjurata de un santier si ma indoiesc ca toata lumea care venea pe acolo era curata, ca oricum Bucurestiul e un oras mizerabil mai ales cand ploua asa ca oamenii ar trebui sa fie obisnuiti cu noroiul si nu in ultimul rand, chiar daca as avea haine de schimb nu exista nici o toaleta la metrou unde as putea sa o fac. Chipurile cedeaza repede, asa ca ma pot sui in metrou si in 20 de minute sunt acasa la o binemeritata baie fierbinte.

Cu siguranta acea zi va fi un memorabila. Iar organizatorii au facut tot ce-au putut pentru a ne oferi o experienta placuta. Singurul lucrur care le-as putea reprosa este ca traseul ales nu mi s-a parut potrivit pentru a suporta 1000 de biciclete. Poate primele 100 au trecut fara a se impotmoli din 10 in 10 metri dar dupa ele a ramas aratura, evident in principal din cauza ploii insa totusi daca se stie ca va fi un nmar asa mare departicipanti ar trebui sa se conceapa un traseu care sa suporte u asemenea trafic chiar si in conditii... mai umede.

Oricum eu sunt multumit ca am facut tot ce am putut si cat am putut am continuat. Dar uneori, e mai sanatos sa abandonezi.

Ciucas 19-20 martie 2011

Departe de stirile despre razboaie, nori radioactivi sau orice altceva care ar promite cat de cat o apocalipsa in direct, m-am refugiat 2 zile, din nou, in creierul muntilor. Si din nou tot cu Pathos-ul. Aplicatia de la Ciucas avea sa fie o premiera pentru scoala din acest an, si anume atingerea primului varf.

Sincer sa fiu, am fost destul de sceptic in privinta indeplinirii acestui obiectiv. Prognoza meteo indica totul in defavoarea unei iesiri la munte: ploaie si ninsoare, ceata, frig. Aveam asa un moment de deja-vu, cand in urma cu 2 ani, in conditii asemanatoare, plecarea spre varf a fost anulata din cauza cetii, ce-i drept atunci fusese programata noaptea. Insa de data aceasta lucrurile aveau sa fie diferite; ma rog, vemea a fost mohorata, echipamentul a luat apa, ne-am ratacit de vre-o 2 ori iar pe cateva portiuni trebuia sa te tii bine pe picioare pe o poteca ingusta cat abia sa-ti incapa pasii. Pe scurt, tot ce mi-as fi putut dori!.

Intalnirea a fost sambata la Gara de Nord si desi credeam ca vom fi mai putini decat in tura precedenta din Retezat, tot a fost nevoie de 2 autocare. Din fericire, drumul nu mai este asa de lung si dupa cateva ore suntem coborati la intersectia dintre druml spre Muntele Rosu si cel spre Brasov. Urma sa dormim la Muntele Rosu si Silva iar indicatorul indica doar 3 km pana acolo; deci traseu fara probleme pentru niste oameni de munte ca noi.

Acoperim aceasta distanta destul de repede si tot mergand asa observ ca... de fapt nu observ nimic in afara de ceata. De-o parte si de alta a drumlui, in vai, ceata acopera tot. Sper totusi ca la altitutidini mai mari ceata se va mai risipi dar mai curand mi se risipesc mie sperantele. Cabanele sunt invaluite in valuri de ceata care scad vizibilitatea chiar si la 20 de metri, incat de unde sunt eu nu mai vad nici inceputul nici sfarsitul monomului. Ne regrupam pe platoul din fata cabanei si exceptand vre-o 2 masini care au plecat de la cabana, e pustiu si e o atmosfera parca scoasa dintr-un film de Hitchcock. Din cauza ca eram pra multi, nu incapem cu totii la Muntele Rosu asa ca pe baza de voluntariat cam jumate din trupa se duce la Silva. Noi am ales Muntele Rosu pentru ca mai fusesem dincolo si in urma cu un an si de data aceasta am preferat caldura centralizata, baile indoor si dusurile cu apa calda :D

De la Ciucas 19-20 martie 2011

Dupa aproximativ o ora, timp cat sa ne lasam bagajele in camere si sa mancam ceva de pranz ne grupam din nou in parcare pentru a pleca spre varf. Acum descopar ca vom avea parte si de o a doua premiera, aceea de a-l avea pe Gerila drept ghid. Invaluit intr-o aura, asa, de misticism data de performantele sale din Caucaz si Pamir, nu stiam la ce sa ma astept; si cu siguranta nu ma asteptasem la cele aproximativ 50 de genoflexiuni primite inainte chiar de incepe traseul.

Cu picioarele mai mult decat incalzite am plecat in urmarirea benzii galbene. Traseul incepe usor, cu mici urcursuri ceva mai sustinute dar in cea mai mare parte urmeaza curba de nivel. Incep sa apara primele petece de zapada precum si palcuri de ghiocei. Sunt primii ghiocei pe anul acesta asa ca lumea ii fotografiaza din toate unghiurile posibile. Pana sa ajungem in Valea Berii zapada deja devine omniprezenta intr-un strat de cativa centimetri dar nu pune nici un fel de problema.

De la Ciucas 19-20 martie 2011

De la Ciucas 19-20 martie 2011

Ajunsi in Valea Berii incepem urcusul pe drumul forestier si totodata incepe sa si lapoviteze. Drumul este plin de noroi si incep sa ma intreb cand sau daca acel drum este vre-odata uscat. Dar aderenta este buna asa ca putem trai cu putina mizerie. Desi s-ar crede ca fiind drum, n-ar fi prea dificil de urcat, nici usor nu este. Cateva portiuni, inclusiv curbe, au o inclinare atat de mare incat o masina de sosea s-ar rasturna cu totul. Din pacate vremea nu da nici un semn de imbunatatire si cand ploua cand ninge. Inainte de a ajunge la Cabana Ciucas, in ultima curba un brad inalt si singuratic ne intampina, parca pictat pe fundalul cerului intunecat. La picioare noroi, de sus lapovita si de jur imprejur ceata, totul luat parca din Padura Spanzuratilor a lui Rebreanu. Dar oricum eram multumit ca am ajuns pana aici.

De la Ciucas 19-20 martie 2011

De la Ciucas 19-20 martie 2011

Speram sa facem un mic popas la cabana Ciucas dar cum aceasta e inca in constructie iar vremea nu prea incuraja la stat, probabil n-ar fi fost o idee prea buna. Dar nu trecem bine de cabana ca suntem obligati sa poposim. Cum nici Gerila nu mai fusese pe acest traseu, din cauza cetii dese si a unei poteci batatorite, probabil alt traseu, pierdem marcajele (care de acum erau banda rosie). Din fericire Gerila are o busola iar noi o harta a Ciucasului, cumparata la insistentele Elenei pe care eu nici nu prea vroiam sa o luam( de acuma o sa iau o harta de fiecare data cand plecam si neaparat trebuie sa achizitionez o busola). Folosind niste tehnici de orientare busola-harta mai avansate decat repetasem noi in aplicatia de orientare, gasim repede traseul corect si pornim in directia varfului.

De la Ciucas 19-20 martie 2011

De la Ciucas 19-20 martie 2011

Varf, care conform indicatoarelor era la o ora jumate dar noi am facut pe putin dublu. Zapada devenea din ce in ce mai apoasa si cand nu te asteptai te afundai pana la brau. Nici daca aveai urmele deja facute nu era mult mai usor sa tot sari peste praguri de zapada de cateva zeci de centimetri. Un culoar de avalansa devine un adevarat obstacol pentru ca trebuie sa urcam pe muchia lui, ceea ce nu se poate face fara coarda si sa-ti dai sufletul afara. Cate unul, cate unul trece destul timp pana ne regrupam. Urmeaza apoi o sectiune stancoasa unde poteca se ingusteaza printre bolovani mai mari sau mai mici. Singurul lucru observabil este o formatiune de stanci denumite Babele la Sfat. In rest nu se vede nimic la mai mult de 100-200 de metri si-mi pare enorm de rau ca pentru a treia oara, si culmea cand chiar reusesc sa urc pe varf, tot nu vad cum arata acest munte.

Ajungem si pe varf, un platou micut pe care abia daca incap simultan 15-20 de oameni inghesuiti. Facem poze pe randul, care cum apucam si mananc un sandvis imbibat cu apa si zapada. Nu ma pot bucura decat de sentimentul de reusita a atingerii acestui varf. Dar imi promit ca-l voi mai vizita odata intr-o zi cu soare ca sa ma bucur si de peisaje.

De la Ciucas 19-20 martie 2011

Coborarea, pe acelasi traseu a fost lunga de tot. Acelasi culoar ne pune probleme desi de data aceasta l-am taiat de-a lungul. Utilizand 2 pioleti Gerila ne asigura bine de tot la coborare. Insa in graba noastra tot coboram pana ne dam seama ca prea ne afundam in zapada si ceva nu e in regula. Iesisem din nou de pe traseu iar primii care am coborat trebuie sa urcam din nou cativa zeci de metri. Noapte se lasa cu totul si mai avem o grama de mers pana la cabana Ciucas. Aiurea e ca mi-am uitat si frontala la cabana. Incercam sa coboram cat mai repede dar monomul se tot fragmenteaza si trebuie sa ne asteptam unii pe altii. Trecem intr-o viteza pe langa cabana Ciucas intram pe drumul forestier si ma rog sa nu iau o tranta in noroiul acela. Din Valea Berii se incepe si o cantare ad-hoc pe de o parte pentru a ne incalzi si a mentine ritmul si pe de alta parte pentru a tine la distanta eventualii ursi nocturni. Dar din fericire toata lumea ajunge cu bine la locul de cazare.

Urmeaza cantarea obisnuita de seara, de data aceasta cu o surpriza a lui Moldo, un cantec dedicat elevilor scolii de munte. Mi-a placut. Dupa o zi asa de lunga ma trantesc pe jumatatea mea de loc pentru un somn, sper eu, la fel de lung.

Dimineata devreme avem parte de o incalzile a la Gerila. Aceasta include sarituri, genoflexiuni, rotiri, alte sarituri in toate directiile posibile, sprinturi, intinderi, din nou sarituri din toate partile corpului, intinderi, genoflexiuni si evident, mai multe sarituri. Desi nu mancasem nimic, sarise din mine orice pofta de mancare. Dar vreau totusi, la sfarsit, sa sarbatoresc sfarsitul unei aplicatii reusite asa ca savurez cat mai mult o portie de clatite cu ciocolata.

Drumul spre casa este marcat doar de o mica oprire la Manastirea Cheia. Cateva poze cu imprejurimile si sunt inapoi in autocar.

Concluzii:

O busola poate fi vitala:)

Se pare ca pentru mine acest munte nu se lasa cu una, cu doua. Dupa cum mi-am propus sper sa reusesc sa fac cateva poze frumoase de pe varful sau. Chiar daca vremea a fost cum a fost, privesc partea plina a paharului si ma gandesc ca e bine ca am experimentat cum e sa merg pe ceata si zapada(si sa te ratacesti). Si binenteles foarte important este si ca am atins varful, care poate n-ar fi fost posibil daca Gerila nu si-ar fi asumat raspunderea de a ne duce si aduce de acolo ditamai grupul de 80 de oameni, teferi, in acele conditii. Tot in aceasta aplicatie am mai aflat cate putin despre o parte din elevii scolii precum si de ce cainele iubeste sau nu alcoolul.

Cum sa gasesti un driver

Recent a trebuit sa reinstalez un sistem de operare pe un calculator despre ale carui componente nu stiam nimic. Cd-urile cu drivere erau pierdute iar pe pagina distribuitorului erau doar cele pentru Vista si Windows 7. Si habar n-aveam ce placa video este, ce wireless, sunet etc. In device manager aparand toate ca unknown. In final am gasit 2 solutii pentru a instala driverele care trebuie pentru o componenta necunoscuta. In ordinea, de la cel mai complicat la cel mai simplu :)

1. Cautare manuala a device-ului:

In device Manager, pe componentele nerecunoscute, se face click dreapta si apoi Properties. Se selecteaza tab-ul Details.

In XP ar trebui sa se vada un sir de genul PCI\VEN_XXXX&DEV_YYYY

In Windows 7 din drop down se selecteaza Hardware Ids.

Utile sunt primele 2 coduri cele de dupa VEN care marcheaza Producatorul(vendor) si DEV, care marcheaza device-ul.

Se noteaza cele 2 coduri care vor fi folosite pe PCIDatabase.com. Cel mai rapid este cautarea dupa deviceid, cea de-a doua casuta. La cautare se va afisa un tabel cu toate componentele care au acest co: pot fi mai multe, eu am gasit pentru acelasi cod si placi de sunte si video. Pe coloana VendorId se cauta codul de Vendor care l-am notat mai sus. Si astfel gasim producatorul, eventual si denumirea componentei. Oricum de aici este mai usor, de obicei pe site-ul producatorului aflandu-se si driverele.

2. Am dat si peste un programel numit DriverMax, care este si gratis. Acesta are optiunea de a identifica componentele nerecunoscute de sistem, insa trebuie creat un cont, si acesta gratuit. Cautarea sa se bazeaza tot pe cele 2 coduri, astfel incat la cautare se afiseaza o lista de device-uri intr-o ordine descrescatoare a probabilitatii lor(probabilitate calculata tot pe baza potrivirii celor 2 coduri).

Odata identificata componenta noastra, recomandat este sa notam versiunea driverului eventual producatorul si sa cautam pe google. Asta ne permite sa salvam fisierul pentru mai tarziu, plus ca putem verifica si sursa de unde se descarca.

Programul are optiunea de a descarca si instala driverul dar dupa ce am selectat driverul dorit m-a dus intr-o alta lista unde pareau a fi mai multe surse pentru acelasi driver. Poate am fost eu ghinionist insa cea pe care am selectat-o eu a fost foarte proasta si mi-a busit sistemul. A trebuit apoi sa o dezinstalez din Safe Mode si am cautat-o pe net singur. Alt dezavantaj este ca nu-ti da voie sa descarci deat 2 drivere pe zi, in versiunea gratis.

Retezat 25-27 feb 2011

Ochii incep sa ma usture de la monitor iar muschii spatelui ii simt amortiti de la atata stat pe scaun. Imi aduc aminte ca n-am mai facut o pauza de ceva timp si imi arunc ochii pe geamurile uriase ale biroului. Afara, traficul abia se taraie pe o strada cenusie si fara trotuare obligand oamenii sa se lupte cu masinile si baltile noroioase. Dar aceasta imagine nu-mi persista prea mult si incep sa revad cu ochii mintii o lume total diferita, in care m-am simtit cu adevarat liber, cu un cer albastru de cristal ziua si milioane de stele noaptea iar linistea naturii mi-a intrat prin fiecare por. Acea lume se numeste muntii Retezat iar calatoria a fost posibila pentrua doua oara prin scoala de munte Pathos.

Calatoria a inceput joi noaptea la ora 22. Dar era cat pe ce sa nu inceapa deloc. Dupa o saptamana agitata, aveam o stare destul de proasta, febrila. La ora 21.30 eram destul de rau, abia putand sa ma misc prin casa asa ca hotarasem sa nu mai vin desi eram echipat. Am reusit sa o conving pe Elena sa se duca fara mine, eu urmand sa o conduc pana la taxi. Mi-am luat cheile, mobilul dar rucsacul, gata facut nu ma lasa sa plec. Si il tot fixam eu acolo cu privirea, corpul imi spunea sa ma bag in pat dar inima tanjea dupa o iesire la munte. M-am hotarat, mi-am luat rucsacul in spate, mi-am adunat toate puterile si am plecat amandoi spre locul de intalnire.

Ca un fel de semn care sa marcheze evolutia noastra in scoala de munte am renuntat la inghesuitul, supra aglomeratul si foarte incetul personal de la CFR. Acum ne asteptau 2 autocare cu scaune reglabile, loc pentru picioare, cala pentru bagaje, muzica la radio ba chiar si aer cat de cat reglabil. Deja era un lux pentru noi, in comparatie cu perioada ante-bal :)

Drumul a fost destul de linistit, ba chiar mai linistit decat ma asteptam, o buna parte dintre noi dormind(sau macar incercand). Pe drum chestii deja obisnuite pentru Pathos: am mancat mici pe la vre-o 1-2 noaptea, am vizitat Sibiul pe la 3-4 dimineata(doar nu aveam sa-l vedem ziua ca tot omul :)) )

Vineri pe la ora 9 am ajuns in Hunedoara pentru a vizita Castelul Huniazilor. O adevarata armata de muntzomani a invadat curtea principala, nu pentru a jefui cine stie ce camera a comorilor, ci pentru a folosi toaleta. Lucru care a cam enervat-o pe administratora; tipic romanesc clientul este tot timpul mai prejos. Pornim intr-un final cu un ghid, ni se prezinta cele mai importante incaperi, din pacate extrem de putine obiecte originale astfel ca vizitam mai mult camere din piatra, goale si mai friguroase decat gerul de afara. Dar ma bucur macar de arhitectura castelului, care intr-adevar este deosebita.

De la Retezat 25-27 feb 2011

Orasul Hunedoara este destul de saracacios, cel putin in acea parte(paradoxal tinand cont ca acel obiectiv turistic ar trebui sa atraga in jurul sau o multime de comercianti dar banuiesc ca turistii nu sunt atat de multi). Mergem ceva pana ajungem la un magazin mixt unde epuizam stocurile in 20 de minute.

Ne continuam drumul spre Retezat si ajungem intr-o localitate de la nord, Nucsoara, de munte, destul de frumoasa. Planul era sa ajungem la cabana Carnic dar drumul este acoperit de un strat de cativa cm de zapada si desi pe alocuri este aruncat cu nisip se vede ca soferul nu prea este multumit de traseu. Intr-un viraj, ceeea ce nu-si dorea nimeni se intampla si unul din autocare derapeaza intr-un sant. Nerabdatori, elevii din el il inconjoara si imping din toate puterile dar fara ceva tractiune totul e in zadar. Primim ajutor de la niste padurari: cateva lanturi si lopeti sa aruncam nisip si dupa cateva incercari reusim sa-l urnim. Prin aceleasi chinuri trebuie sa treaca si cel de-al doilea autocar si devine evident ca nu se mai poate urca cu ele si acum prioritar este sa ajungem la un loc unde putem sa le intoarcem. Gasim un fel de poienita, soferii afunda masinile in zapada din jur dar e mai usor sa le impingem la vale, de fapt suntem atat de fortosi incat aproape ca le rasturnam :)). Odata parcate frumos pe marginea drumului ne incolonam in doua monoame, unul de fete si altul de baieti. De-o parte si de alta a drumului brazii aveau crengile incarcate de zapada iar un mic paraias apare din cand in cand de sub zapada in stanga noastra. Era ca si cum intrasem pe un pamant neexeplorat, neatins, nemiscat chiar. O lume predominata de albul cel mai pur ne intampina iar padurile de brazi ne promiteau ca mai sus ne asteapta ceva si mai frumos

De la Retezat 25-27 feb 2011

De la Retezat 25-27 feb 2011

Dupa vre-o juma de ora baietii il urmeaza pe Carici pe o scurtatura( de fapt pe unde e traseul normal, banda albastra) in timp ce fetele merg pe drumul forestier. Dupa un urcus pieptis pe zapada neumblata reusim sa castigam un avans "imens", de 3-4 minute in fata fetelor, care nu s-au grabit pe un drum gata batatorit. Profitam de acest avantaj pentru a le pregati o surpriza de bun venit la munte:un mic bulgaras de zapada. Ne continam drumul, noi baietii deschizand calea si dupa ce luam un avans ceva mai mare incercam sa ne revansam fata de colegele noastre. Tot la ideea lui Carici, pe o margine a drumului desenam o inima uriasa. Din pacate fetele sunt ceva mai pragmatice si merg pe o scurtatura, trecand pe langa noi. Dupa vre-o juma de ora de asteptat, cu buza umflata si picioarele inghetate plecam si noi spre complexul Pietrele, singura consolare fiind ca le gasim pe fete in regula iar cabanele sunt deja incalzite.

Complexul este format din aproximativ 10 cabane (am numarat eu), terminandu-se la sud cu o cladire mai mare unde e si cantina. Nu exista apa curenta, iar "toaleta " este tot in partea sudica, fiind necesare cateva minute bune pentru a ajunge la ea, in functie de unde esti cazat in complex. La masa de seara a fost imposibil sa nu aducem cu noi un strop de (ne)civilizatie facand o harababura de nedescris la cantina, probabil obisnuiti fiind cu servirea de la restaurantele din oras. Aici nu merge chiar asa si trebuie sa asteptam fiecare cam 30-40 de minute in timp absolut, minute mai lungi sau mai scurte in functie de cat de foame iti este. Dar asteptarea este rasplatita printr-o ciorba(exista un singur fel de ciorba in fiecare zi) care intr-adevar este buna, ceai facut din plante si portii destul de mari de mamaliga cu branza, gratare si chiar si salata de muraturi. Deci se poate lua un adevarat ospat tinand cont ca suntem intr-o rezervatie naturala.

Cu burtile pline ne imprastiem fiecare pe la cabana sa. Nimeresc intr-una din cele doua camere ale unei cabane aflate tocmai diametral opus fata de cantina, cu 3 paturi in care ne culcam 6. Sobele cazan de acum 2 ani la care te incalzeai la fum au fost schimbate cu unele ceva mai performante. Smecheria era sa ne trezim din ora in ora sa punem cate un lemn pe foc pentru a mentine temperatura constanta. Se sacrifica un prieten si se trezeste de vre-o 2 ori in timpul noptii, insa restul suntem ceva mai comozi si nu ne mai obosim sa intretinem focul. Pe la vreo 3 dimineata mai erau cativa carbuni iar fetele din camera incearca in zadar sa aprinda un foc(asteptam cu nerabdare cantonamentul in care ni se va preda aprinderea focului, desi in cazul de fata, fara chibrituri, surcele si cu lemne umede cred era inutil vre-un curs). Dupa vre-o ora de scos fum in camera ne dam batuti si suntem nevoiti sa mai deschidem si usa pentru a ne aerisi, pierzand astfel si caldura care era pana atunci. Totusi temperatura mi se pare acceptabila (a se vedea noaptea petrecuta la Malaiesti)

La 7.30 sambata este intalnirea dar pana ne adunam cu totii se face vre-o 8. Pornim spre lacul Bucura iar vremea este superba. Desi nu este soare, este senin, nici prea frig dar nici prea cald iar vantul nu adie deloc. Se incepe cu un urcus putin mai dificil dar treptele formate din radacini, eventual facute de cei din fata mai faciliteaza traseul. Conform regulei de a nu lasa pe nimeni in urma, in fata monomului trece o colega care ne impune un ritm putin cam incet dar macar e constant.

Inaintand asa cu pasi marunti mi-a venit in minte povestea unui inotator la temperaturi extreme: Lewis Pugh. Si s-a gandit el sa inoate si intr-un lac din Himalaya, pentru a avertiza lumea in privinta topirii ghetarilor de acolo. Pana atunci folosise un stil agresiv de inot, cum spunea chiar el, "sa cucereasca apa" . Pe Himalaya s-a sufocat dupa vre-o 50 de metri. Atunci i-a explicat cineva obisnuit cu muntele, ca aici nu trebuie sa se arunce asa, din toate puterile pentru ca nu are cum sa cucereasca muntele. Din contra, trebuie sa se gandeasca ca muntele e un loc special, aproape sacru, iar el e un oaspete si tot asa cum intr-o biserica nu intra alergand si tropaind cu bocancii, si pe munte trebuie inaintat cu pasi cat mai umili si marunti, pentru a-si pastra energia cat mai mult timp. Si in final a reusit sa inoate 1 km, in apa de 2 grade Celsius, folosind stilul bras(care-l ura pana atunci fiind prea incet) si rugand colegii sa pastreze linistea cea mai deplina.

Un interviu complet, si trancris este aici.

Eu am profitat de acest ritm pentru a face cat mai multe poze. Daca in ziua precedenta, privelistea mi s-a parut frumoasa, acum parca mergeam printr-o lume scoasa din cartile postale de Craciun. Brazi plini de zapada, poienite cu zapada neatinsa si din cand in cand cate o raza de soare, pe toate incercam sa le fotografiez, cu aparatul dar si mental pentru a pastra amintirile cat mai vii atunci cand ma voi intoarce in oras. Dupa cabana Gentiana, brazii mari si plini de zapada au fost inlocuiti de puieti mici si desi, toti inclinati spre vale. Nu-mi era cunoscuta aceasta imagine si mi-a luat ceva timp sa realizez ca de fapt, cand ma fost prima data ei erau complet ingropati in zapada, lucru care explica marimea lor mica si aplecarea spre vale. Odata cu ei au aparut in stanga si dreapta traseului nostru crestele masive ale Retezatului. Acum se vedea frumusetea adevarata a acestor munti. Sunt.. mari, masivi, impunatori, este greu de explicat in cuvinte. Au un aer maestuos, ca si cum ar fi niste fiinte vechi de cand lumea, impietrite acolo dar radiind o putere care te obliga sa-i respecti.

De la Retezat 25-27 feb 2011

De la Retezat 25-27 feb 2011

De la Retezat 25-27 feb 2011

Si mergeam pe acest culoar, care parea sa se afunde intr-o creasta ascutita inghetata, Creasta Bucurei. Obiectivul aparatului foto este prea mic pentru a incadra toata panorama. Pe traseu intalnim si alti alpinisti muti dintre ei zambind la vederea unui card atat de lung de oameni si mi se pare ca am fost chiar si filmati. La baza crestei, unde este un punct de belvedere am facut o pauza de mancare/ceai/documentare/poze/aprovizionare. Aici am baut pentru prima data apa din izvor de munte care in afara de cateva impuritati... naturale cre ca e mai buna decat cea din oras. Moldo ne da o veste buna, si anume ca vremea e asa de frumoasa incat se poate ajunge pe varful Pefealga. Ieeei!!!

De la Retezat 25-27 feb 2011

De la Retezat 25-27 feb 2011

De la Retezat 25-27 feb 2011

De la Retezat 25-27 feb 2011

De asemenea ne explica care ar fi caile de acces si care va fi cea pe care mergem noi. Intram pe o portiune unde riscul de avalansa este ceva mai ridicat asa ca pornim in grupe de 10 aplicandu-se regula minimizarii pagubelor: daca e sa plece vre-o avalansa macar sa-i ia doar pe 10 dintre noi :). Dupa ce trecem cu bine si portiunea aceasta ajungem la alta care ne pune cu adevarat la incercare. Suntem pusi in fata unui perete de zapada si stanca aproape vertical. Incearca Moldo diferite traiectorii si pana la urma mergem pe urmele unor alpinisti care trecusera cu vre-o juam de ora inaintea noastra. Fetele pleaca intai, desi recunosc ca nu am inteles de ce pentru ca pana am urcat eu, zapada era taiata destul de mult cu trepte clare, si mi s-a parut mai usor decat daca as fi fost printre primii. Exceptand ultimii metri unde intr-adevar au trebuit abordati fie cu bete fie cu ajutorul corzii.

De la Retezat 25-27 feb 2011

De la Retezat 25-27 feb 2011

Dureaza cred vre-o ora pana trecem cu totii dar a meritat pe deplin. De pe culme, avem o panorama la 360 de grade iar pentru mine este o imagine fascinanta. Se vad lanturi intregi de munti, cu varfurile inzapezite, urmate de vai apoi iarasi munti si tot asa pana la orizont. Un adevarat labirint geografic, cu inaltimi de aproape 2000 de metri se tot desfasura sub ochii mei. Evident am facut poze care sa acopere toate unghiurile posibile inclusiv cu varful Peleaga care se invaluise deja in ceata. Din aceasta cauza n-am mai continuat spre el, dar eu cel putin eram multumit si fericit ca ajunsesem asa de departe. Nu stiu cum sa descriu in cuvinte acel sentiment pe care il aveam, cand dupa o zi intreaga de urcat simteam ca toata oboseala a disparut. Ca de fapt, efortul de a ajunge pana aici a fost o placere, incununata acum cu un sentiment si mai puternic de multumire si fericire. Cred ca implinire se apropie cel mai mult de ce era in sufletul meu.

De la Retezat 25-27 feb 2011

De la Retezat 25-27 feb 2011

De la Retezat 25-27 feb 2011

Si ce mult mi-ar fi placut sa ma pot intinde acolo si sa privesc la nesfarsit muntii!!!. Dar vremea se strica, venea ceata si vantul se intetea astfel ca suntem nevoiti sa ne intoarcem. Pe unde abia urcasem noi pe coarda, acum am coborat in cateva secunde pe... topogan. Si nu orice fel topogan: lung de peste 50 de metri si inalt de vre-o juma de metru, cand m-am bagat in el eram aproape ca intr-un tunel. Alunecarea a durat cateva secunde si din cauza vitezei hainele de pe spate mi s-au ridicat pana la gat astfel ca mai mult am alunecat pe spate. Da, e o adevarata senzatie sa te freci cu spatele gol pe zapada la 2000 de metri!!!.

Ziua nu se terminase inca, asa ca am apucat sa indeplinim si obiectivul principal al aplicatiei. Adica saparea unei gropi mari pentru a ne arata Moldo gasirea straturilor de zapada si estimarea pericolului de avalanse. Operatiune care dureaza indajuns de mult incat sa inghet, si cred ca si altii se simteau la fel. Pentru ca la final toata lumea a pornit-o intr-o goana spre cabana, condusi de Bunicu care a bagat un ritm de proba olimpica si incheind cu Carici care se balacea prin zapada.

La cantina am fost ceva mai civilizati decat in seara precedenta, sau poate a fost din cauza oboselii. M-am hidratat cu vre-o 2 cani de ceai si un bol mare de ciorba, tot asteptand sa inceapa traditionala cantare. Dar caldura din cabana ma ispitea prea tare asa ca am renuntat si m-am dus sa ma culc. Sau cel putin am incercat. La inceputul serii s-au pus lemne cat sa fie cald pana dimineata. Si a fost cald, ceva mai fierbinte, foarte fierbinte, insuportabil de fierbinte in prima parte a noptii; atat de fierbinte incat a fost o adevarata placere sa ies afara doar in lenjerie, undeva in miezul noptii. Si tinand cont ca a doua zi m-am trezit la 5 dimineata pentru a pleca la 5.30, pot spune ca a fost o noapte mult prea scurta dupa ziua precedenta.

Ne-am incolonat si am plecat incet spre autocare. Am mers cu frontalele stinse si in liniste, ca un semn de respect fata de acest colt de natura care si-a dezvaluit frumusetea pentru noi si pe care trebuie sa-l pastram la fel de neatins precum l-am gasit.

Am scris mult dar ar fi si mai multe de scris. Asta pentru ca fiecare minut petrecut acolo e diferit fata de ceea ce traiesc in fiecare zi. Fiecare detaliu ar putea fi descris in pagini intregi: potecile neumblate, poienitele luminoase, vre-un varf care strapungea cerul, miile de stele care palpaiau noaptea. Au ramas destule lucruri nementionate: discutiile din cabane, de pe autocar, concursul de bancuri si multe altele. Dar pentru mine acesta este si farmecul, sa traiesc atat de intens in cateva zile incat acestea sa-mi ramana in suflet, preferabil, pentru totdeauna.

Apoi si noi si trairile noastre pot fi asezate frumos intr-o poveste. Sunt sigur ca s-au legat si s-au intarit prietenii si ca fiecare a ramas macar cu o amintire de neuitat. Nu a fost usor, nu a fost o plimbare intr-un parc dar tocmai de aceea pot spune ca A MERITAT!

"You cannot stay on the mountain forever. You have to come down again. So why bother in the first place? Just this: What is above knows what is below, but what is below does not know what is above. One climbs, one sees. One descends, one sees no longer, but one has seen. There is an art of conducting oneself in the lower regions by the memory of what one saw higher up. When one can no longer see, one can at least still know." (Rene Daumal, Mont Analogue)"

Multe alte poze frumoase sunt aici

Malaiesti 12-13 februarie 2011

In weekendul 12-13 februarie am incalcat 3 reguli ale mersului pe munte:

1. Am plecat singuri(doar eu si prietena mea) pe un traseu necunoscut

2. Am plecat singuri pe un traseu necunoscut iarna

3. Am plecat singuri pe un traseu necunoscut iarna in timpul unei avertizari de furtuna cu viscol.

Evident nu recomand nimanui sa faca acest lucru si sper sa n-o mai fac nici eu. Am redus cat mai mult riscurile prin studierea traseului, cam timp de o saptamana m-am uitat pe toate hartile posibile pana am memorat toate detaliile. am citit toate jurnalele celor care au mers inainte, l-am inebunit pe cabanier cu telefoane despre starea vremii si a traseului.

Nopatea de vineri spre sambata a fost plina de griji. Cei de la INMH au dat o avertizare de furtuna si viscol la munte, pericol de avalanse, scaderea brusca a temperaturii, tot tacamul. Si tinand cont ca aveam sa mergem pe un traseu necunoscut si destul de lung, estimam eu la vre-o 7-8 ore, am avut un somn agitat in acre imi faceam nmai planuri pentru orice fel de situatie posibila si imposibila. Deja nu mai ne vedeam ajunsi la Malaiesti si ma gandam cum va fi noaptea urmatoare dormind in sala de mese la Diham. Sau in cele mai rele inchipuiri imi imaginam o furtuna grozava de nu puteam iesi nici din Busteni.
Se face in final dimineata si n mai am nici o rabdare sa ajung odata la Busteni sa pot lua o decizie. SIngura consoloare este ca mergem cu acceleratul de la 7:10, dupa ce atatea ture ne trezeam cu noaptea-n cap pentru personalul de la 6 (cand stai la capatul opus la Bucurestiului trebuie sa-ti iei o marja mare de timp doar pentru a ajunge la gara). De asemenea in tre, un comfort binevenit. Destule locuri libere astfel incat ne alegem 2 scaune la fereastra, spatiu destul ca sa-ti intinzi picioarele si liniste cat sa motai.

Ajungem in Busteni. Vreme inourata si ceva lapovita si ninsoare dar fara putin de vant. Habar n-avem cat vom face pe traseu dar vrem sa salvam fiecare minut astfel ne hotaram sa luam un taxi pana la Gura Diham. Deoarece pierdem cateva minute invartindu-ne in jurul toaletei din Busteni care arata foarte bine de afara dar incuiata, nu mai gasim nici un taxi in gara dar dupa cativa pasi vedem unul liber si-l oprim. Ajunsi la Gura Diham vedem multe grupuri de muntomani si nici nu coboram bine din masina ca un grup de adulti si un copil simpatic ne "agata". Merg si ei la Malaiesti dar tot pentru prima data. Dar suntem bucurosi ca nu vom fi singuri.

Pe la 10 fix incepem urcarea pe Panta Prostului urmarind triunghiul albastru. Dupa aceea traseu usor, ca de plimbare prin padure. Zapada mica, cativa cm nici n pune problema la inaintare. Facem pauze mici si dese, nu ne fortam, dar avem un ritm destul de constant. Cand ne apropiem de Saua Baiului incepem sa simtim vantul si apare intrebarea daca vom fi spulberati de acele rafale de peste 120km/h cu care ne-au speriat meteorologii.

De la Malaiesti 12-13 feb 2011

Pe drumul forestier zapada se depunde din ce in ce mai mult. Impingem si o Dacie care vroia sa ajunga la Diham dar chiar si cu lanturi era imposibil pe viscolul acela. Pana ajungem la Diham vantul e destul de puternic

De la Malaiesti 12-13 feb 2011

Pe la 11:45 ajungem si la Diham mai devreme decat in cel mai optimist scenariu al nostru. Luam o pauza de o ora in care mancam o ciorba de vacuta, banane, sandvisuri si bem un ceai cald si bun. Intre timp incepe sa ninga din ce in ce mai tare dar se potoleste vantul.

Cu burtica plina incepem o coborare de aproape 300 de metri care ma face sa ma gandesc cum ne vom simti in ziua urmatoare la urcat. Si la faptul ca vom avea de urcat mai mult dat dublu pana la Malaiesti.

Traseul se continua urcand usor, pe o ninsoare dasa dar linistita. La punctul de belvedere ne tragem in cateva poze insa e cam ceata.

De la Malaiesti 12-13 feb 2011

Incetul cu incetul ne adunam din ce in ce mai multi si ne ordonam intr-un sir de vre-o 10-15 oameni.

Un sir de brazi ne deschide poteca si ne ofera o portiune de traseu plat.

De la Malaiesti 12-13 feb 2011

De la Malaiesti 12-13 feb 2011

Pe la ora 16:45 ajungem si la cabana. Si suntem foarte surprinsi ca am facut traseul intr-un timp asa de scurt. Noua care ne era frica ca ne pinde ora 6-7 seara si intunericul pe traseu. In sfarsit, ne cazam intr-o camera cu 8 paturi alaturi de inca 2 tineri muntomani. Mai pe seara intreaga camera se umple dupa ce vine si un grup mai numeros si foarte vesel.

In sala de mese o imagine care n-o mai vazusem. Pana acum am mers la cabane.. mai accesibile, chiar si cu masina de aceea se observau destui oameni imbracati in blugi si adidasi. Aici, toate lumea cu echipament profesional, rucsaci enormi, pioleti, coltari si chiar si casti. Se vedea clar ca cine ajunge aici nu se joaca de-a muntele. Pentru mine, al carui echipament este jumate luat de la Decathlon si acolo ce era mai accesibil, ma desfatam privind piese nmai de la Mammut in sus, Salomon si Gravity parea sa fie preferatul multora.

Pe la ora 18:30 ne bagam in pat. Ceilalti colegi de camera veneau de pe trasee mult mai grele si a doua zi vroiau sa ajunga si pe Omu si aveau nevoie de odihna. Ne gandim ca si noi suntem destul de obositi si un somn lung nu strica asa ca adormim la incredibila ora 19. Dar din pacate somnul nu dureaza prea mult pentru ca dupa cateva ore ma trezesc inghetat bocna. Caldura este oprita, nu avem sac de dormit asa ca pun pe mine toate hainele care le am. Dar imposibil sa ma incalzesc incat sa adorm asa ca restul noptii trece intr-o stare de semi constienta. A fost o noapte foooarte lunga. Dimineata cand ne trezim, era un frig de ieseau aburi pe gura si cam toata lumea a dormit agitat din cauza frigului. Din 9 oameni doar 2 au avut sac de dormit si s-au putut bucura de un somn linistit.

Socul cel mare vine cand imi bag picioarele in bocanci. Sunt ei impermeabili dar din pacate nu prea respirabili asa ca seara erau cam transpirati pe interior iar pe timpul noptii, umezeala a inghetat. Era ca si cum mi-as fi pus picioarele in 2 sloiuri de gheata, chiar daca aveam niste soseste care se laudau ca tin cald chiar si la -10 grade. Simteam ca toata caldura din corp mi se scurge prin picioare asa ca mi le bag in 2 pungi si apoi in bocanci. Chiar daca aveam sa transpir dar macar mai simteam ceva caldura.

Trebuie sa ma incalzesc cat mai repede asa ca la micul dejun iau o omleta cu de toate, o ciocolata calda, o cafea fierbinte si o banana. Si iesim cat mai repede afara sa ne miscam. Totul era inghetat dar un soare frumos si un cer limpede.

Privelistea mi se pare nemaivazuta. de fapt chiar n am mai vaut asa ceva. Eram paziti strasnic din 3 parti de pereti de stanca. Nemaivazand altceva in afara de stanca aveam impresia ca eram intr-un cuib de piatra inaltat la cer.

De la Malaiesti 12-13 feb 2011

De la Malaiesti 12-13 feb 2011

De la Malaiesti 12-13 feb 2011

Am un mare regret cand trebuie sa plec. Nu ma mai satur sa privesc atata salbaticie si incerc sa memorez cat mai multe peisaje. Dar trebuie sa ne intoarcem. Pe traseu, ninsoare din ziua precedenta a asternut un covor de un alb perfect.

De la Malaiesti 12-13 feb 2011

De la punctul de belvedere avem o priveliste mult mai frumoasa decat sambata. Se vede pana la capatul lumii :)

De la Malaiesti 12-13 feb 2011

Din pacate la intoarcere mergem singuri asa ca drumul pare mult mai lung. Mai ales partea de urcus pana la Diham. Sau poate se adunase si ceva oboseala. Mancam o mamaliguta cu pranza, ne realimentam termosul cu ceai si o luam la pas repejor ca sa prindem personalul de 17.50. Nu inainte de a-l mai fotografia pe impunatorul Bucsoiul pe care nu il vazusem niciodata iarna.

De la Malaiesti 12-13 feb 2011

De la Diham mergem pe un traseu alb imaculat, aproape neumblat si apoi intram pe drumul plin de gheata de la Gura Diham. Din nou ne depasim asteptarile si ajungem cu o ora mai devreme dar cu 10 minute pra tarziu pentru a lua acceleratul de la 16.50. Dar dupa o asemenea aventura nu mai conteaza o ora de asteptare, ne plimbam lejer prin Busteni pana la sosirea personalului plin pana la refuz.

Concluzie: un traseu foarte frumos de facut in orice anotimp( de fapt fiind interzis iarna e si singurul spre Malaiesti). E destul de mers si atat la dus cat si la intors e si de urcat si de coborat, ceea ce poate fi un pic solicitant la intors sa mai urci din nou o diferenta de nivel de 300 de metri. Privelistea e bestiala, cred ca vara as putea sta acolo o zi intreaga fara sa ma mai satur sa privesc acele stanci.

Mai multe fotografii pot fi vazute aici

Orson Scott Card - Saga lui Ender si Saga Umbrelor

In total sunt 8 carti.

Jocul lui Ender, Vorbitor in numele mortilor, Xenocid si Copii mintii formeaza Saga lui Ender si sunt primele scrise. Urmatoarele 4 in ordine publicarii fac parte din Saga Umbrelor: Umbra lui Ender, Umbra hegemonului, Umbra marionetelor si Umbra uriasului. Am mentionat de ordinea lor pentru ca cronologic evenimentele se desfasoara altfel: intai este Jocul lui Ender, apoi Saga Umbrelor, si apoi se continua cu restul cartilor din Saga lui Ender.

Dupa ce am cerut cateva pareri pe internet am inceput sa le citesc in ordine cronologica, deoarece in cartile din Saga lui Ender se fac cateva referiri la evenimente petrecute in cealalta Saga si deci e mai usor de inteles. Unii oameni care au citit in ordinea publicarii s-au plans ca abia au putut termina prima Saga din cauza golurilor care au fost umplute in ce-a de-a doua.

Jocul lui Ender este intr-adevar o carte care merita citita. Chiar daca este marcata ca fiind SF, este un SF foarte usor si as spune ca mai curand este o carte psihologica. Actiunea se desfasoara intr-un viitor in care omenirea este unita impotriva unei rase extraterestre urmand a se purta o batalie finala. La nivel planetar, exista un program prin care copiii sunt monitorizati iar cei care au calitatile necesare pentru a face parte din acest razboi sunt inrolati inca de la varsta de 5 ani. Ender este unul dintre acestia, iar cartea prezinta incercarile prin care trece acesta in cei 10 ani pe care ii petrece la Scoala de Lupta. Dupa cum spuneam, este ceva mai mult psihologic deoarece se pune destul accent pe trairile personajului, modul de infruntare a tuturor provocarilor pe care adultii le pun in calea copiilor pentru a-i pregati de razboi.

Acesti copii, la 5-6 ani invata sa foloseasca arme, sa se comporte ca intr-o armata adevarata iar la 8 ani cei mai buni dintre ei devin deja comandanti cu destule cunostinte psihologice si strategice pentru a-i comanda pe altii in lupta. Sunt fortati sa se maturizeze si sa-si infrunte temerile departe de ajutorul familiei, avand alaturi doar camarazii de lupta. Mi-a amintit intr-un fel de cartea Baietii din strada Pal carem-a impresionat foarte mult.

Finalul cartii este de asemenea palpitant si ultimele pagini le citeam pe nerasuflate. Deci chiar daca nu sunteti un fan al genului SF cartea va fi cu siguranta o lectura placuta.

Celelalte 3 carti sunt intr-adevar literatura SF. Actiunea se desfasoara la 3000 de ani dupa Jocul lui Ender iar civilizatia umana este imprastiata in toata galaxia. Nu mi s-au mai aparut la fel de alerte ca si Jocul lui Ender si sunt parca prea pline de morala. Se introduce o noua rasa de extraterestri si lucrul cel mai interesant este cum prezinta autorul barierele de comunicare dintre oameni si alte rase. Te face sa te gandesti ca lucruri care pentru noi sunt ceva primar, de la sine inteles, precum viata, moartea, durerea este posibil ca pentru alte forme de viata sa aiba un cu totul alt inteles.

Trecand la cealalta Saga, Umbra lui Ender prezinta viata lui Bean, un alt elev al Scolii de lupta, prieten foarte bun cu Ender. Aceleasi lucruri care au fost prezentate in Jocul lui Ender sunt relevate si aici, doar ca prin ochii lui Bean, deci ca actiune cartea nu prea aduce nimic nou (uneori chiar ma plictiseam pentru ca reciteam aceleasi evenimente). Doar ca Bean vine din alte mediu si traieste altfel provocarile de la Scoala; daca Ender era fiul unei familii de oameni de rand din America, Bean a trait de la varsta de 1 an pe strazile din Rotterdam. Cartea incepe cu lupta lui pentru supravietuire care va avea urmari pe parcursul tuturor celor 4 carti.

Urmatoarele 3 carti se petrec imediat dupa aceasta, cand copii revin la familiile lor. Insa odata ce au scapat de amenintarea extraterestrilor natiunile incep sa se razboiasca pentru suprematia planetei, acum ca pot avea si ajutorul copiilor-soldati pe care i-au trimis la Scoala de Lupta. Le-am citit ca si cum ar fi carti de geopolitica, autorul face si desface aliante intre cele mai puternice natiuni, se descriu razboaie intre diferite culturi si iau nastere noi organisme mondiale de mentinere a pacii. Pe acest fond se construieste personajul lui Peter, fratele lui Ender, si a lui Bean. Totodata, se dezvaluie trecutul lui Bean iar unul din dusmanii lui de pe vremea cand traia pe strazi ii ameninta atat viata cat si pacea mondiala. Sunt 3 carti frumoase pentru cei carora le place politica si diplomatia, amestecate cu o poveste de dragoste (intre Bean si o alta eleva de la Scoala). De asemenea lucrul cel mai impresionant, mi s-a parut modul de abordare: cum ar fi ca evenimente de importanta mondiala sa fie coordonate de niste copii de 15-16 ani.

Dar daca 8 carti vi se par prea mutl de citit, recomand macar prima carte Jocul lui Ender.

Bete trekking Husky

De vre-o doi ani de zile imi doream sa-mi cumpar niste bete de trekking. Recunosc ca nu stiam exact cat de mult ma vor ajuta, dar mi se parea ca dau un aer asa, de profesionist :D. Plus ca le consideram mai mult niste accesorii si aveam alte chestii mai imporatent de cumparat.

De curand am cumparat o pereche de bete Husky, pe care le-am si folosit la un traseu destul de greoi, in principal din cauza vremii. Si pot zice ca daca sunt utilizate corect ajuta mult. Cel putin la urcare. Nu mi-au mai obosit asa de mult picioarele. Ci putin picioarele si putin mainile :).

Un ghid bun de folosire e aici si aici( acesta are si poze). Ideea este ca atunci cand avansezi impingi si in maini, ceea ce preia o anumita sarcina de pe picioare. Teoretic, ar trebui sa inaintez si mai repede, dar probabil ca fiind la inceput mie mi s-a parut ca am mers mai incet, pentru a-mi sincroniza miscarea de maini si impingere cu cea de la picioare. De asemenea, pe portiunile foarte inclinate, pur si simplu se infing ambele bete in fata si se folosesc pe post de sprijin.

Dar de asemenea au si neajunsuri. In primul rand mi s-au parut fragile. Cu toate acele imbinari, sunt mai sensibile decat niste bete de schi. Ca sa nu mai zic ca din prima seara am blocat unul dintre ele in pozitia deschis, adica nu se mai putea fixa. A trebuit sa le desfac pe ambele ca sa vad cum functioneaza mecanismul la celalalt ca sa-l pot repara. L-am reparat in final dar mai apoi pentru a nu repeta povestea, in timpul turei nu le mai strangeam asa de tare si in momentul unei presiuni mai mari se telescopau. Cam odata la ora trebuia sa le verific si sa le mai strang. Posibil ca cele mai scumpe sa fie mai rezistente.

Apoi pe portiunile cele mai dificile tot mainile sunt de baza, astfel ca trebuie telescopate, asigurate de rucsac si apoi la finalul portiunii ajustate din nou. Si la inceput, pana ma obisnuiesc cu ele dureaza cateva minute.

Dar per ansamblu, sunt ideale pentru turele lungi, care nu sunt cu multe portiuni de stanca. Sunt sigur ca odata ce imi voi mai imbunatati tehnica se vor dovedi si mai utile.